Tradiția greco-catolică a pelerinajelor la Nicula

Adormirea Maicii Domnului este cea mai mare sărbătoare a anului liturgic dedicată Preasfintei Fecioare Maria, numită și „Sfânta Maria Mare”. Sărbătoarea, care se celebrează la data de 15 august, este o tradiție care se bazează pe învățătura Bisericii, dedusă din Sfânta Scriptură, conform căreia Preasfânta Fecioară Maria nu putea să treacă printr-o moarte omenească, pentru că „moartea este pedeapsa păcatului” (cf. Cartea Genezei, cap. 3).

Preasfânta Fecioară Maria, care este și Imaculata Concepțiune sau Neprihănita Zămislire, fiind fără de păcat, nu putea să fie supusă morții. În al doilea rând, în imnografia bizantină Preasfânta Fecioară Maria este numită Poarta Vieții, Maica Vieții, Poarta Mântuirii, și nu putea fi supusă morții aceea care a fost Izvorul lui Hristos – Viața. În al treilea rând, Preasfânta Fecioară Maria, prin demnitatea ei de mamă, dar și de colaboratoare, sau, după unii teologi, co-răscumpărătoare alături de Hristos, nu putea să împărtășească altă soartă decât aceea a lui Hristos: dacă Domnul Isus Hristos a trecut din această lume prin Înviere și Înălțare, la fel și Maica Preasfântă nu a murit în sensul fizic (pe care noi îl utilizăm pentru decedați), ci a trecut, prin adormire, spre viața veșnică.

Pentru credincioșii greco-catolici, în mod particular pentru cei din Eparhia de Cluj-Gherla, Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului se află în strânsă legătură cu Pelerinajul la Nicula. Acest pelerinaj reprezintă împlinirea unei tradiții care invită la o lectură corectă a istoriei.

Tradiția pelerinajelor la Nicula este legată de un eveniment punctual și anume de zugrăvirea unei icoane a Maicii Domnului de către un preot ortodox, pe nume Luca, la Iclod, în anul 1681. Această icoană a fost adusă la biserica parohială din Nicula, localitate veche din secolul al XVI-lea. În anul 1694, conform mărturiilor scrise de către credincioși și de militari, această icoană lăcrămează, plânge. În zonă se afla contele Sigismund Corniș care avea un castel la Benediug, lângă Dej. Aflând despre miracol, contele decide să ducă icoana la castel. Credicioșii din Nicula rămân neîmpăcați și astfel apare un conflict despre care rămâne un proces-verbal, care ajunge la Împăratul Leopold, la Viena. Împăratul decide ca icoana să nu rămână nici la conte, nici la locuitori, ci să fie așezată pe dealul din apropiere, unde să se construiască o bisericuță de lemn în care toți credincioșii, de orice credință, să-i poată aduce cinstire. Se construiește această biserică, între 1700-1712, și se așează aici icoana, iar locului i se spune “mănăstire”. Este perioada în care în această zonă a Transilvaniei se petrece Unirea cu Biserica Romei.

În 1853, primul Episcop al Eparhiei nou-înființate de Gherla, Ioan Alexi, restaurează absida bisericii de lemn și lasă o inscripție despre restaurarea acestei biserici, până atunci aflată în patrimoniul Arhieparhiei de Albă-Iulia și Făgăraș. Mai mult, a existat un călugăr bazilian, Gherontie Cotore, care, fiind pedepsit de Episcopul Atanasie Rednic, a fost trimis la Nicula, “la mănăstire” – s-a păstrat scrisoarea cu care a fost trimis. Între 1875-1879, Episcopii Ioan Vancea și Mihail Pavel contribuie la edificarea bisericii de zid de la Nicula, iar ulterior, în 1906, sunt binecuvântate cele două turnuri de către Episcopul de Gherla Ioan Sabo. Biserica de lemn nu mai există, ea a ars în 1794 iar în locul ei a fost adusă ulterior o altă biserică, de la Țop.

La finalizarea bisericii de zid, în 1906, s-a mutat icoana făcătoare de minuni din biserica de lemn în biserica de zid. După mutarea icoanei pelerinii sunt mult mai numeroși, de aceea este nevoie de un edificiu pentru primirea acestor pelerini. Astfel se construiesc clădirile anexe, este numit un administrator – profesorul de teologie Ivașco. Nu a existat până în acest moment o comunitate stabilă la Nicula, ea va exista din 1936, când Episcopul Iuliu Hossu dorește să încredințeze “Ordinului nostru” – Ordinului Sfântului Vasile cel Mare această mănăstire. Primul egumen al mănăstirii este Atanasie Maxim, după aceea fiind numit Leon Manu (cel pentru care există în curs un proces de beatificare). Aceasta este istoria care trebuie cunoscută corect. La intrarea în Nicula se află și în prezent un panou pe care scrie: “Mănăstirea Nicula – sec. XVI”. Dar, pentru această afirmație nu există urme, nici dovezi.

Pentru Biserica Greco-Catolică, Pelerinajul la Nicula a fost generat de Icoana făcătoare de minuni și nu de vreo comunitate călugărească. În momentul în care a fost încredințată această proprietate Călugărilor Bazilieni, în 1936, Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, în Cartea Funciară a consemnat doar «Mănăstirea Nicula – loc de pelerinaj». Nu se menționează că este greco-catolică, ci s-a dorit să fie un loc deschis pentru toți, așa cum Împăratul Leopold scria în Decretul său, ca „orice credincios de orice lege, să aibă drept să meargă și să se închine sfintei icoane”. În 1948 întreaga comunitate de la Nicula a fost înlăturată, tradiția pelerinajelor greco-catolice la Nicula a fost ascunsă. Cu toate acestea, documentele vremii stau mărturie despre faptul că Pelerinajul la Nicula este o tradiție greco-catolică care a luat amploare în timpul Episcopului Iuliu Hossu, astfel încât între anii 1936-1948 veneau pe jos, cântând, rugându-se, până la 20.000 de pelerini la Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului la Nicula. Mai mult, în cartea Memoriilor, Episcopul Iuliu Hossu nota în anul 1961, după 13 ani de detenție sub regimul comunist: “Adună-ne, Maică Preacurată, iarăși pe toți la picioarele tale la Nicula, să-ți privim cu mângâiere ochii milostivi care au mângâiat mulțimile fără număr care s-au perindat de-a lungul șirului anilor, alergând la  tine, scumpă Mamă, cu trupuri trudite de greutățile drumului, dar cu sufletele neînfrânte, puternice în tăria credinței, primind totdeauna toate piedicile puse la cale, pe calea cea frumoasă care ducea la tine, Maică Sfântă de la Nicula. Eu merg mereu acolo, urc dealul împreună cu bunii credincioși, cu cerșetorii de la marginea drumului, cu toți cerșetorii cei mulți cerșind cele sufletești mângâieri de la Maica milelor; mă arunc cu gândul de atâtea ori, de nenumărate ori în brațele lor, care pe vremuri îmi smulgeau brațele în dreapta și stânga, cerând binecuvântarea de la mine, nevrednicul rob al Domnului, binecuvântarea Domnului pe care din a Lui încredințare o purtam; o dăruiam și o revărsam cu toată inima fericită, de la Domnul și Maica Domnului Isus.Tot așa o fac și azi aici, de aici când scriu în grabă aceste șire, încredințând slabelor cuvinte comoara scumpă și sfântă a binecuvântării Domnului și a Maicii Preacurate să rămână prin a Domnului putere, binecuvântare vie, și atunci când mâna care o scrie nu va mai trăi în această viață, dar din mila Domnului și cu a Sa Dumnezeiască Atotputernicie va rodi în sufletele voastre, care veți mai trăi în această viață atunci, dar va rodi în sufletele copiilor și a copiilor copiilor voștri; plinește Doamne, îndurate Doamne, binecuvântă pe poporul Tău cu pace. Maică Preacurată, ocrotește și păzește-i în dragostea ta de Mamă”.

Frumoase și pătrunzătoare cuvinte, la fel de actuale și astăzi, ale înaltului nostru Arhiereu. Cardinalul a rămas mereu prezent la aceste pelerinaje peste timp și considerăm că, alături de Maica Sfântă, la Nicula se află și Fericitul Iuliu Hossu, spiritual prezent alături de pelerini. De aceea, păstrăm scumpă, în sufletele noastre, memoria Pelerinajului la Nicula.

Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop de Cluj-Gherla