Preasfinția Sa Florentin Crihălmeanu, despre misiunea preoțească

S-au împlinit 30 de ani din ziua de duminică, 9 septembrie 1990, când Preasfinția Sa Florentin Crihălmeanu, actualul Episcop de Cluj-Gherla, primea taina sfintei preoții prin mâinile Episcopului George Guțiu, mărturisitor al credinței. Cei doi tineri hirotoniți în acea zi însorită de început de toamnă, în cadrul ceremonialului liturgic ce a avut loc în Piața Unirii (pentru că nu erau încă biserici greco-catolice retrocedate în Cluj-Napoca) erau primii preoți hirotoniți, în Eparhia de Cluj-Gherla, după perioada de prigoană a Bisericii (de mai bine de 42 de ani), cei dintâi chemați spre a împărtăși mai departe în suflete lumina credinței înaintașilor lor.

Invitat la un moment de reflecție asupra propriei misiuni preoțești și asupra preoției în general, PS Florentin a mărturisit: „Odată ce ai pornit pe drumul preoției, nu ți se oferă imediat o confirmare deplină asupra alegerii făcute și poate nici mai târziu, atât doar că în clipa în care faci ceea ce dorește Dumnezeu de la tine ai o consolare spirituală, pentru că imposibilul aparent devine posibil și Dumnezeu este Cel care, treptat, deschide toate porțile. Pentru că El oferă totul, dar cere totul. Se dăruiește total pe Cruce, dar cere o jertfă totală de la cei chemați. De aceea, Dumnezeu, în clipa în care cheamă, oferă și conjunctura și posibilitățile de a putea deveni un bun preot sau un bun slujitor al Său. Spun aceasta pentru că am experimentat-o, atât la nivelul preoției, cât și la nivelul episcopatului.

Dacă ne gândim doar la dificultățile preoției, la cât de grea și de apăsătoare este crucea, cât de înaltă este demnitatea, înseamnă că noi, ca oameni, nu ar trebui să facem altceva decât să stăm în adorație și să ne rugăm pentru a deveni vrednici de o astfel de demnitate, acesta este însă doar un aspect al misiunii preoțești. Trebuie să știm, însă, că misiunea preoțească are și infinite satisfacții sufletești și cred că preoția nu trebuie privită numai prin prisma Patimilor Domnului. Sigur, preotul este chemat să împărtășească și această latură a misiunii lui Hristos, dar trebuie să fie un om optimist, trebuie să fie un om cu zâmbetul pe buze, un om în care credincioșii să vadă mai degrabă speranța milei și a iubirii lui Dumnezeu decât crucea osândei, sau a pedepsei. Deci, nu cred că în preoție trebuie pornit de la greutatea crucii, ci mai degrabă de la frumusețea mântuirii.

Dacă stai să privești numai crucea, ți se pare că este foarte grea și vei încerca să o înlocuiești sau să o înlături. Dacă, însă, având crucea în spate, ridici privirea înainte spre soarele luminos, spre paradisul frumos al mântuirii care te așteaptă, Liturghia cerească, Nunta Mirelui, Jertfa divină, cântările îngerești, atunci cu totul altfel duci această povară, aproape fără a o observa.

De aceea, vorbind preoților, cred că primul lucru care trebuie transmis este frumusețea acestei misiuni, sublimitatea ei, cât este de frumos să fii colaborator al lui Dumnezeu aici, pe pământ, cât este de înaltă această misiune, cu bucuriile, ca și cu dificultățile ei. Preotul are marele avantaj de a fi mereu în preajma lui Isus, un mijlocitor la masa altarului, la Sfânta Liturghie, la administrarea Sfintelor Taine, toate sunt motive de bucurie.

A-L putea duce pe Hristos prin cuvânt, a-L putea duce prin Sfintele Sacramente, prin Sfintele Taine, a-L putea împărtăși altora, nu cred că sunt acțiuni care să întristeze persoana preotului, dimpotrivă, sunt acțiuni care să-l însuflețească, să-i dea un nou zel apostolic, misionar. De aceea, acest „biet om”, ca și ceilalți, prin harul lui Hristos ajunge să se identifice cu misiunea lui Hristos, să fie un „alt Hristos” și, așa cum Hristos, întotdeauna, a dăruit speranță, a dăruit curaj și a invitat la a privi spre Împărăția lui Dumnezeu, la fel trebuie să facă și preotul.

În acceptarea darului preoției sau al episcopatului, după părerea mea, dacă se stă prea mult pe gânduri, rațional, nimeni dintre oameni nu ar accepta acest dar. De aceea, cred că în clipa în care Dumnezeu cheamă, dă și harul, dă și elanul, pentru ca cel chemat să poată accepta această misiune cu dificultățile ei, dar și cu marile ei satisfacții spirituale.

Mergând pe calea sfintei preoții trebuie să avem încredere în harul lui Dumnezeu lucrător în sufletele noastre. De asemenea, nu trebuie să existe vreun interes material sau de orice alt tip pentru care se caută această demnitate, așa cum îndeamnă Sf. Petru, Corifeul Apostolilor: Păstoriți turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste; Nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a măririi. (1 Pt 5, 2-4)”.

V.S.