Nevoia de icoană sau întoarcerea la icoană

Poate mai mult decât oricând, acum e nevoie de întoarcerea la icoană. Obiect de cult și de închinare sau de cinstire cu profunde implicații telogico-dogmatice, icoana este în același timp obiect cu valențe sacre, dar și estetico-artistice. Implicațiile simbolice pe care le are în viața credincioșilor sunt binecunoscute, doar că ele trebuie redescoperite și trăite cu fiecare generație în parte și în unitate canonică.

Dacă fundamentul încetățenit cu baze profunde în Sfânta Scriptură, legat de prezența icoanei în cultul creștin ortodox, și nu numai, este Întruparea Mântuitorului, așa cum se arată la Ioan 1, 14 Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, adevăr pe deplin recunoscut, ceea ce rămâne de descoperit este tocmai relația noastră tainică, directă, personală și individuală cu ea.

Într-o lume cu schimbări majore și rapide, desacralizată, și așa cum vedem, atinsă de aripa îngerului morții, când cel puțin, până acum, îngrădirile sociale și spirituale ne-au impus o detașare fizică de sfintele lăcașuri, icoana, alături de rugăciune, a rămas singura noastră nădejde în urcușul duhovnicesc către Dumnezeu. În acest context al venirii în sprijinul credincioșilor de a-i întări spiritual și la noi în țară, de Buna Vestire, la Craiova a fost scoasă spre venerare și purtată în pelerinaj icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Biserica Dudu, considerată tămăduitoare de boli. La fel s-a procedat și cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, ce au fost duse în procesiune în județele: Neamț, Suceava și Botoșani, pentru prima dată după 73 de ani, de asemenea și moaștele Sfintei Cuvioase Filofteia, cea iubitoare de Dumnezeu, de la Curtea de Argeș. Tot la fel, racla cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou a fost dusă pe străzile orașului Suceava, pentru alungarea molimei ce s-a abătut asupra oamenilor și pentru ajutorarea celor suferinzi. În județele Cluj și Bistrița a fost purtată în ceremonie, spre binele comunității creștine, binecunoscuta icoană a Fecioarei Maria cu Pruncul, cea Hodighitria, de la Mănăstirea Nicula. Poate nu fără temei, în acest an, de Sfintele Paști, în Catedrala Vaticanului, a fost adusă una dintre cele mai prețuite și cinstite icoane mariale, Salus Populi Romani, ce se păstrează la Roma, în Basilica Santa Maria Maggiore, și Crucifixul de la Biserica San Marcello al Corso, care, după Tradiție, a izbăvit Orașul etern de ciumă, în anul 1522.

Între gândurile pe care mi le-am propus a le aduce înaintea cititorilor, poate cea mai grăitoare și stăruitoare este istorisirea prezenței icoanei Maicii Domnului la Mănăstirea Dervent. Se consfințește faptul că, de generații întregi, icoana a stat pavăză și ocrotire unei familii care, din cauza războiului, a fost nevoită să-și ia în grabă toată agoniseala de o viață și să se refugieze în altă parte de țară. După ce, în pripă, s-au luat cele ce se puteau transporta, respectiv haine, veselă mobile etc., din icoana uitată pe un perete a casei s-a auzit un glas duios și întrebător, ce a repetat de trei ori aceste cuvinte: Dar pe mine nu mă luați? Era, cu siguranță, glasul blând al Născătoarei de Dumnezeu, care atrăgea atenția familiei fugare că orice am face în această lume, de fapt nu putem face fără Dumnezeu, așa cum ne atenționează Mântuitorul însuși în Evanghelia Sa: Căci fără Mine nu puteți face nimic (In 15, 5). Adevăr nu doar recunoscut, dar și trăit de noi toți, atunci când am încercat să înfăptuim ceva pe cont propriu, neglijând prezența și ajutorul Celui de Sus. Tocmai în acest sens prezența icoanei în viața noastră, în casele și în bisericile noastre, este prezența văzută a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a Sfinților; prezență lucrătoare și sfințitoare.

În dialogul purtat de Hristos cu Apostolii, mai precis cu Filip, și la dorința de vedere a lui Dumnezeu, Iisus i-a răspuns: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (In 14, 9); așa și noi, de multe ori cerem vederea lucrurilor nevăzute, care s-au făcut văzute, în acest caz, și prin icoană, pe care orice creștin o poartă aievea în sufletul său, dar pe care, cu siguranță o are și în casa sa.

O reprezentare stăruitoare ce m-a preocupat și vine în sprijinul acestor idei a fost aceea legată de prima icoană nefăcută de mână omenească, cea cunoscută cu numele achiropoitos; făurită de Iisus pe o pânză și dată spre vindecare regelui Abgar al Edesei – icoană cunoscută ca fiind Sfânta Mahramă.Tot spre vindecare trupească și sufletească, sfințitoare de ochi și suflet, este și cea a Maicii Domnului cu Pruncul Hristos, așezată de curând, spre închinare în Catedrala noastră Mitropolitană din Cluj-Napoca. E sora binecunoscutei icoane făcătoare de minuni de la Mănăstirea Nicula – Hodighitria, zugrăvită de preotul Luca din Iclod în anul 1673. Menționam prezența ei, mai recentă, în interiorul somptuos a Catedralei zidite cu stăruință și mult zel de vrednicul de pomenire episcop Nicolae Ivan (1855-1936). Icoana o are reprezentată bust pe Maica Domnului cu Pruncul, de tipul Glikofilousa sau Dulcea Sărutare, ce se individualizează prin privirea plină de uimire, dragoste și căldură primitoare. Ea provine din biserica satului Ilișua, județul Bistrița-Năsăud. Acest detaliu este cunoscut din textul aflat la baza ei: Robul lui Dumnezeu Matei și soția sa Anuța și copiii lor Griga, Ștefan, Ioan au făcut această icoană și au dat-o la biserica Sfântul Ioan din satul Elișoa. Anul Domnului 1673, luna februarie.

Compoziția icoanei, îndeobște asemănătoare cu celelalte două, respectiv cea de la Mănăstirea Strâmba, pictată în același an și cea de la Mănăstirea Nicula, ce datează dintr-o dată mai târzie 1789, ne-o înfățișează pe Fecioara Maria ținându-l la pieptul ei pe Iisus Prunc. Stilul de redare a ansamblului, ca de altfel și a detaliilor, ne duc cu gândul la o reprezentare îndatorată stilului apusean, mai cu seamă din coloratura carnațiilor și modul de pictură, ca atare. Accentele de lumină vizibile pe chipuri, umbrele detaliilor, îmbujorarea ori arcuirea sprâncenelor, toate acestea sunt specifice lumii post-bizantine. Adâncimea sau veșmintele par a avea reale asemănări cu tabloul religios. Cu toate aceste amănunte pictoricești și specifice veacului al XVII-lea, ea rămâne o reprezentare iconografică mult apreciată de cunoscătorii de artă, dar mai cu seamă este recunoscută de mulți credincioși, cărora le-a adus prin rugăciune binefaceri bogate.

Se consideră că și această icoană, asemeni celei amintite de la Nicula, ar fi lăcrimat în două rânduri, mai precis în anii 1717 și 1779, timp de reale și adevărate suferințe ale Ardealului din perioada dominației austro-ungare. Timp de reale și adevărate suferințe ale noastre, ale tuturor. Am putea accentua că este timpul unei boli năprasnice, care ne-a cuprins pe toți dimpreună, dar nu ne-a răpus pe toți, nici trupește, nici duhovnicește, atâta timp cât ochii Maicii Domnului ne privesc stăruitori și așteaptă să ne întoarcem și să ne întâlnim, în nevoia noastră către Dumnezeu, prin icoană. Spre această icoană, dar și spre multe altele, știute și neștiute, au îngenunchiat, au plâns, s-au bucurat și au privit generații întregi de credincioși, din această parte de țară.

Frumusețea interioară, talentul desăvârșit, credința dreaptă și autentică a preotului Luca din Iclod s-au îngemănat alături de zugrăvirea icoanelor sale, cu chipul preafrumos al Născătoarei de Dumnezeu cu Pruncul ceresc în brațele sale, chipuri ce exprimă multă bunătate, smerenie, simplitate și adevăr și care într-adevăr ne cheamă să fim din nou împreună în unitate și rugăciune.

Grigore SÂMBOAN

Articole din aceeasi categorie