USR este noul PNL

Dacă ar fi să caracterizăm, cât de cât, orientările politice din România post-decembristă, poate că o oarecare grupare a partidelor politice ar putea fi făcută botezându-le membrii ”conservatori” (fără nici o legătură cu partidele care au purtat acest nume, la noi sau aiurea) și ”progresiști”. Conservatorii ar fi, cei care, ani de-a rândul, au făcut parte din partide gen FSN, PDSR, PRM, PUNR (le mai țineți minte?) sau PSD, iar progresiștii ar fi grupați în zona PNȚCD, PNL (cu toate ”aripile” mai mult sau mai puțin disidente) și chiar PDL. Evident, pe lîngă faptul că lista de mai sus nu are nici o pretenție de exhaustivitate, această pseudo-clasificare este extrem, ba chiar barbar, de simplificată. Însă, pe de altă parte, poate fi sugestivă pentru direcția în care se îndrepta (sau simțeam ori doream noi, alegătorii, să se îndrepte) o grupare sau alta: conservatorii cam înapoi, progresiștii mai mult înainte. Că nici unii, nici alții n-au prea făcut lucruri cumsecade, asta e altă poveste, deocamdată să ne ocupăm de numele astea cu care i-am botezat mai sus.
De ce de astea? Pentru că, altele, mai aproape de adevărul social, economic și chiar politic eu nu văd să existe. Denumiri gen ”dreapta” sau ”stânga” și-au pierdut de mult orice înțeles, relevanță și însemnătate, ajungând, eventual, să desemneze un grup (să-i spunem, mai bine, gașcă) de indivizi cu multe interese materiale proprii și absolut nici o ideologie politică – asta ca să nu mai vorbim despre un program minim articulat. Însă, în timp ce conservatorii se străduiau dacă nu să țină lucrurile pe loc, atunci să le miște cât mai puțin, ceilalți măcar dădeau impresia că pot să le ducă spre răsărit, nu spre apus.
Tradițional, se considera că alegătorii conservatorilor sunt persoane cu o educație mai puțin consistentă, preponderent din mediul rural, plus o bună parte dintre bugetari și pensionari. Tot tradițional, se considera că pe progresiști îi aleg intelectualii, ceva mai mulți dintre orășeni și tinerii. Poate că, în mare, cam așa a fost, însă nu cred că simpatiile personale, carisma unui personaj politic, idiosincraziile proprii ori temerile de schimbare au jucat un rol mai puțin important. Iată însă că, acum, lucrurile par a se modifica un pic. Un motiv ar fi acela că grupul conservator își pierde tot mai mult ceea ce se numește bazin electoral. Până la urmă, oricât de puțină școală ai avea, tot vezi că lucrurile merg prost. Chiar dacă stai de o viață la sat, tot te saturi să n-ai drumuri, canalizare, gaz sau mai știu eu ce. Poate să-ți tot crească salariul de bugetar, dar parcă nu mai vine să înghiți la infinit un dobitoc ajuns șef. Pensionari, desigur, există, însă – fie-mi iertat cinismul – cei de azi sunt alții decât cei de acum 20 sau 30 de ani. Așa că, până la urmă, fenomenul este explicabil și astfel: progresiștii au ajuns, inevitabil, să aibe ceva mai mulți votanți.
Dar, viața nu stă pe loc. Și este posibil ca progresiștii de azi să devină conservatorii de mâine. Este posibil că ei să nu mai facă față vitezei cu care doresc alegătorii să se schimbe lucrurile. Lucruri care au stat prea mult timp pe loc. Și, dacă nu se vor adapta, locul pe care încă îl mai ocupă astăzi va fi luat de alții. Unii care dau impresia că pot să ducă lucrurile mai repede spre răsărit. Ei au apărut deja. Acum, sunt priviți cam cum era PNL-ul în urmă cu 20 sau 30 de ani: cu suspiciune și neîncredere. Însă asta se întâmplă astăzi. Mâine lucrurile ar putea să stea altfel. Iar acest mîine ar putea veni mult mai repede decât ne închipuim.

Viorel DĂDULESCU