Veniţi şi vedeţi…

În evanghelia Sâmbetei Mari îngerul le îndemna pe femeile care-L căutau la mormânt pe Isus după răstignire: „Nu este aici… Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut”.

Acea invitaţie ar trebui însuşită şi transmisă mai departe celor de azi, în nume personal de către fiecare dintre noi, cei pentru care sărbătoarea Paştilor nu se reduce la paharul cu pâine binecuvântată muiată în vin, la ouă ori la drobul de miel. Celor care azi caută un sens vieţii lor şi nu ştiu unde, caută ceva când ar trebui să caute pe Cineva, acestora, să le spunem arătând viaţa noastră: „Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut până acum în viaţa mea, unde l-am ţinut supus aşteptării, nepăsării, insultelor, pătimirii şi morţii, atâta vreme. Acum a înviat şi în mine, mi-a dat viaţa Sa. Nu vă uitaţi la mine ca la cel mort, cu cele pe care le ştiaţi până mai ieri despre mine, ca la cel care nu-L lăsa nici pe Domnul să învie în viaţa sa, ori ca la un mormânt de care ştiţi că nu mai are nimic viu”.

Un lucru curios, Prologul Evangheliei de la Ioan (La început era Cuvântul..) ne este propus şi la Paşti, după ce l-am avut şi la Crăciun, respectiv şi la naşterea Domnului în viaţa omenească şi la ridicarea din moartea omenească la Înviere, la Viaţa fără moarte. Ei bine, şi această Evanghelie aşteaptă ceva de la noi, atunci când spune despre Cuvânt, prin care toate s-au făcut, că „lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Ce aşteaptă aşadar de la noi? Ca tocmai viaţa noastră, în întunericul căreia de atâtea ori a răzbătut Lumina, să fie o vestire: a neputinţei noastre de a cuprinde, de a descuraja Iubirea, de a birui lumina lui Dumnezeu! Ar trebui să ne prezentăm pe noi înşine ca şi cei care au repurtat eşecul în a nimici Lumina, că am fost încolţiţi, asediaţi, urmăriţi şi, la sfârşit, am capitulat în faţa Luminii; că, pe cât de înveterat, întunericul nostru nu a putut consuma, devora Lumina lui Dumnezeu. Ei, atunci când vom fi în stare să dăm acest mesaj al propriului eşec, chiar atunci suntem credibili şi Evanghelia de asemenea.

Să ne reamintim o clipă scena cu spălarea picioarelor, cum Petru refuza, pentru că nu era onorabil pentru Domnul să i le spele. Mă întrebam care ar fi partea mai onorabilă de a fi spălată de Domnul. Probabil cea care mai constant, mai des, mai natural e întoarsă spre El…, spatele, din nefericire. Şi care e partea din mine pe care încă o feresc de Domnul? Adevărata mântuire nu e doar eliberarea de păcat, ci îndumnezeirea, acceptarea din partea mea de a face parte din natura lui Dumnezeu, acceptarea că nu pot fi viu decât în ceea ce este viaţa lui Dumnezeu, în ceea ce L-a arătat viu şi după moarte: Iubirea. În Scriptură, de mai multe ori, Domnul e numit foc devorator (Ps 18,9; Ev 12,29). Ceea ce vine în contact real cu focul devine incandescent, se transformă la rându-i în lumină, foc şi căldură. Întruparea e nu doar reparatorie a păcatului, ci în vederea îndumnezeirii. Învierea lui Isus e deopotrivă subiect al credinţei noastre şi motiv al ei: cred în Înviere şi cred tocmai pentru că Cristos a înviat! Dar ce dovadă a învierii există în afara mormântului gol? Cea a numeroaselor apariţii ale celui Înviat, dar mai ales schimbarea bruscă în atitudinea speriaţilor ucenici: de la frică, fugă, încuiere, la curaj şi vestire, în ciuda trecutului ruşinos. Suntem şi noi înscrişi pe lista dovezilor Învierii, tocmai arătând viaţa noastră în care zăcea până mai ieri Domnul, şi pe care a cuprins-o acum în Ea.

Ca să înţelegem ceva din felul în care Dumnezeu se raportează la noi, recidiviştii neîncrederii şi ai distanţei faţă de El, să ne amintim de episcopul Myriel din „Mizerabilii” lui Hugo, care ne oferă un exemplu al gestului care stinge răul şi deschide o cale de răscumpărare. Hoţul Jean Valjean, chiar dacă e musafir în casa prelatului, îl fură şi fuge noaptea. Capturat de jandarmerie, e adus în faţa episcopului, care, însă, îl apără susţinând că argintăria furată era de fapt un dar. Mai mult, îi reproşează lui Valjean că a uitat candelabrele de argint. Gestul episcopului va declanşa în hoţ o scânteie de speranţă ce-l va conduce pe calea răscumpărării. Dumnezeu ne judecă iubindu-ne, oferindu-ne în dar ceea ce vrem fie să-I sustragem pe furiş, fie cumpărându-L sau furându-L. Dacă primesc iubirea Lui sunt mântuit, dacă însă o refuz, sunt condamnat, nu de El, ci de mine. Iubirea lui Dumnezeu ne lărgeşte limitele, ne anulează nimicul, ne şterge anonimatul, ne scoate din mediocritatea unei vieţuiri amărâte, dându-ne viaţa Sa în abundenţă.

Nu e de ajuns să cred în învierea lui Cristos, ci să cred că vrea şi poate să ne învie, şi pe tine şi pe mine şi… să o vreau şi eu. E în stare Domnul să învie morţii, dar are nevoie de noi, nu vrea să ne elibereze fără noi. Mă cheamă afară din atâtea situaţii de moarte sau descompunere în care am rămas. Nu e vorba să cred că ceva se va întâmpla, ci că Cineva mă cheamă să intru în comuniune cu El, Cineva care îmi spune să nu-L mai caut în trecut, în eşecurile, în fricile sterile, căci El a pătruns şi acolo, ca să nu existe stare în care să nu dau de El, dacă vreau şi I-o cer.

Pr. Cristian LANGA