Un predicator harismatic

Renumele de predicator exemplar, ÎPS Sa nu l-a dobândit peste noapte și nici întâmplător. Din întâmplare nu poate rezulta nici măcar o linie dreaptă! – a spus cândva ÎPS Antonie, alt propovăduitor consacrat al Bisericii noastre. Mulți dintre cei care s-au pronunțat asupra reușitelor omiletice ale Mitropolitului Bartolomeu au invocat, pe bună dreptate, vasta lui cultură, talentul poetic înnăscut și cel scriitoricesc, în genere, bogata experiență de viață, suferințele din tinerețe, inclusiv din închisoare, prietenia cu oameni mari ai culturii, dar și ținută morală ireproșabilă etc. De acord cu cele invocate, adăugăm: o bună cunoaștere a Sfintei Scripturi, o vie inteligență și o imaginație permanent creatoare, uriașă forță de persuasiune, acut simț al realității și al dreptei măsuri, bunătate părintească și dragoste nelimitată față de păstoriți. Vom relua, selectiv, câteva dintre aceste „atuuri”, cu mici explicații și comentarii:

Ostenelile sale scriitoricești sunt cunoscute, îndeobște. Într-adevăr, cei care sunt harnici în exersarea cuvântului scris dobândesc o mare dexteritate în exersarea cuvântului rostit. Părintele Belu notează în Cursul de Omiletică al PC Sale: „Este necesar ca viitorul preot să se deprindă a se sluji bine de condei, dacă vrea să ajungă a se sluji bine de cuvânt”. Mitropolitul Bartolomeu a muncit condeiul pe hârtie mai mult, poate, decât oricare ierarh român. Însă nu doar cantitativ, cât mai ales calitativ. Fiecare pagină semnată de Bartolomeu (Valeriu) Anania este, deopotrivă, frumoasă și expresivă sub aspect stilistic, dar și convingătoare din punctul de vedere al conținutului;

Exemplara cunoaștere a Sfintei Scripturi și a normelor erminiei biblice sunt dovedite cu prisosință de monumentala Biblie pe care a diortosit-o, dar și de studii și cărți adiacente. Bunăoară, pentru creștinii începători în citirea Scripturii (și cine se poate crede „avansat”?) este de mare utilitate ghidul Introducere în citirea Sfintei Scripturi, o excelentă sinteză a istoriei și evoluției textelor biblice, dar și a principalelor traduceri. Așadar, buna cunoaștere și utilizarea iscusită a Bibliei în predici a însemnat un veritabil atu pentru Mitropolitul Bartolomeu. Să ne amintim și aici de Sfântul Ioan Gură de Aur și de faptul că unul din motivele pentru care se află în topul predicatorilor din toate timpurile este calitatea sa de bun cunoscător și mare exeget al Sfintei Scripturi. Necăjit că mulți ignoră Cartea Sfântă, el spune cu tristețe: „Pricina tuturor relelor este necunoașterea Sfintei Scripturi!” În alt loc, însă, vorbește de minunatele binefaceri care vin asupra celor ce se străduiesc a o cunoaște: „Cât de dulce este citirea Sfintei Scripturi, mai dulce decât orice pășune, mai plăcută decât raiul și, mai ales, când știința se adaugă lecturii. Pajiștile, frumusețea florilor, frunzișul copacilor, iedera și arbuștii desfătează privirea, dar după puține zile toate se ofilesc. Cunoașterea Scripturilor întărește însă duhul, curăță conștiința, smulge pasiunile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeților diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi ușoare și face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine„.

Uriașa forță de persuasiune în predici a ÎPS Sale a fost dovedită de afluența impresionantă a credincioșilor, veniți să-l asculte uneori de la distanțe apreciabile. O predică are finalitate atunci când convinge. Altfel, poți să spui „câte în stele și în lună”: ai transpirat degeaba și ai irosit, totodată, timpul ascultătorilor, spre amara lor dezamăgire. Și oratorii păgâni din Antichitate știau că în ecuația reușitei unui discurs intră obligatoriu persuasiunea, influențarea voinței pentru a urma îndemnurile primite. Bunăoară, deviza celebrului Cicero, privind scopul întreit al discursului, este arhicunoscută acum: docere necesitatis, delectare suavitatis, flectere victoriae. Așadar, nu doar docere (a învăța) și delectare (a desfăta, a delecta), ci și flectere (a îndupleca, a convinge).

Mitropolitul Bartolomeu a fost nu doar un maestru al persuasiunii, ci a știut să înfrunte și ceea ce oratorii moderni numesc rezistența la persuasiune. Predicatorii cu experiență știu că nu oricând și oriunde ascultătorii sunt dispuși să primească cele grăite lor, mai ales în mediul urban. Orice proces de persuasiune este întâmpinat, în mod instinctiv, de o atitudine „de rezistență” din partea celui persuadat. Astfel, conform studiilor de psihologie, în momentul în care ascultătorul (interlocutorul) realizează că urmează a fi persuadat, va adopta o atitudine defensivă, într-o măsură mai mare sau mai mică. Unii dintre ascultători manifestă conștient această opoziție, dar cei mai mulți se opun acțiunii de persuadare instinctiv. Cum poate fi învinsă această rezistență? Psihologi mai vechi și mai noi propun nenumărate soluții, care se referă cu precădere la discursurile publice, dinafara spațiului eclezial, dar care nu trebuie ignorate nici de slujitorii amvonului. Între acestea: tehnica etichetării (utilizarea de complimente încurajatoare); utilizarea umorului fin, de calitate; tehnici de limbaj (prin buna stăpânire a figurilor stilistice și retorice); crearea de imagini prin cuvinte (cel mai bun orator este cel care poate transforma urechea în ochi! – spune, cu mare dreptate, un bun manual de persuasiune) etc. Din punct de vedere omiletic, însă, rezistența la persuasiune poate fi eliminată mai ales de atitudinea sinceră și deschisă a predicatorului, prin folosirea unor mărturii personale. Aici are cuvântul predicatorul aflat la o vârstă venerabilă, așa cum a fost cazul Mitropolitului Bartolomeu. Cine a urmărit cu atenție predicile sale a observat că ele sunt presărate adesea cu mărturii și mărturisiri personale, selectate din experiența sa unică de slujire și viață. O dată cu acestea, ÎPS Sa a știut să apeleze cu iscusință și la ceea ce omileții numesc „elementele surpriză” ale predicii, care alungă monotonia și care dau un farmec aparte cuvântării. Bunăoară, de multe ori când vorbea despre boli și vindecări, pe care le prezintă adesea Evangheliile, ÎPS Sa apela la cunoștințele de medicină, pe care a studiat-o în tinerețe. Acestea au darul să „distragă” de la plictis și să determine o atenție plină de vioiciune.

Cultivarea și trăirea empatiei cu ascultătorii. Mitropolitul Bartolomeu a dovedit în toate predicile că gândurile sale erau mereu îndreptate spre credincioși, nu spre sine și rostirea unor cuvântări în care să-și etaleze erudiția și abilitățile retorice. Din dragoste părintească sinceră, se străduia tot timpul să vorbească pe înțelesul tuturor, fără să cadă în ispita „teologhisirii” demonstrative, cum din păcate constatăm în cazul altor predicatori, care uită de cei pe care îi au în față și își autosatisfac auzul cu subtilități și farafastâcuri, adesea nedigerabile, gândindu-se la ei și nu la credincioși, păsându-le de ei, și nu de cei dați în păstorire. În această privință, este extrem de valoroasă atenționarea părintelui profesor Sebastian Chilea: predicatorul se găsește în situația aceasta: are un public pentru o temă, nu o temă pentru un public. Acest fapt îl obligă pe predicator să se adapteze publicului său până la totala contopire cu el. Aceasta este empatia. Termenul este împrumutat din vocabularul grecesc, dar exprimă foarte bine relația de comunicare și comuniune dintre predicator și ascultători. Empatia este capacitatea de a recunoaște și a împărtăși sentimentele experimentate de către o altă persoană, cum ar fi tristețea sau fericirea, fără să le fi trăit neapărat tu însuți. Etologii clasifică relaționările empatice în câteva categorii: empatia de gândire, empatia de acțiune, empatia de afecte ș.a. Nu este nevoie aici de multe comentarii suplimentare, ca să realizăm că empatia a fost unul din atuurile omiletice majore ale ÎPS Bartolomeu. A trăit empatic, în primul rând pentru că el, ierarhul cultivat, drept și inteligent, era un om bun, cu suflet cald, altruist și afabil, căruia îi erau cu totul străine răutatea, răzbunarea și invidia.

„Avantajul” de a nu fi fost profesor universitar și nici doctor în teologie. Am ținut în mod special să facem această remarcă, din simplul motiv că, în slujirea cuvântului, ÎPS Sa a știut să transforme și dezavantajele în avantaje. Cultura teologică vastă și inteligența sclipitoare i-ar fi deschis fără dubiu calea unei cariere universitare strălucite, deodată cu a doctoratului la fel de strălucit, dacă vitregiile vremii nu i-ar fi pus piedici. Ei bine, cel puțin ca predicator, Mitropolitul Bartolomeu a fost avantajat de aceste omenești neîmpliniri: mintea sa nu a fost încorsetată în scheme și fișiere didacticiste, fiind scutit de ispita rostirii unor prelegeri pretențioase, în locul predicilor simple (nu simpliste, însă!), clare, sănătoase, pe care le așteaptă, în mod firesc, credincioșii. Altfel spus, a fost ferit de ispita confundării amvonului cu sala de curs, ispită la care, cu regret notăm, nu prea rezistă toți universitarii clerici.

Predicator harismatic. Vorbind de harisme, nu trebuie să ne gândim numai la darurile Sfântului Duh întâlnite în Biserica primară, despre care scrie Sf. Ap. Pavel corintenilor (cap. XII), ci și la cele din zilele noastre. Creștinismul timpuriu înregistrează, desigur, forme diverse ale harismelor și harismaticilor (apostoli, prooroci, didascali, tămăduitori, vorbitori în limbi, păstori, evangheliști etc.). Unele dintre ele au încetat, întrucât scopul lor era circumscris primelor secole creștine, altele nu, transmițându-se neîntrerupt, prin succesiune apostolică. Aceste daruri, izvorâte tot din lucrările Sfântului Duh, prezente în Tainele Bisericii ce se săvârșesc de slujitorii consacrați, se pot cultiva, apoi, printr-o râvnă personală deosebită. Prin Taina Hirotoniei, bunăoară, ierarhii și preoții (parțial și diaconii) exercită cele trei slujiri esențiale: învățătorească, sfințitoare și conducătoare. Până la un punct, slujitorii nu se deosebesc vizibil. Toți săvârșesc sfintele slujbe, toți cântă, toți predică, toți se îngrijesc de cele pastoral-administrative. În practică observăm, însă, că fiecare se remarcă, la un moment dat, prin anumite acte în care depășesc ceea ce este comun: unii au darul cântării frumoase și impresionante, alții slujesc cu o mare eleganță liturgică, alții sunt recunoscuți ca foarte buni duhovnici, alții excelenți administratori (buni manageri, cum se spune mai nou). Alții se detașează, însă, prin darul predicării frumoase și convingătoare… Iată, așadar, că darurile Sfântului Duh, comune în esență, se pot transforma în harisme personale. Părintele Stăniloae se exprimă fără echivoc în acest sens: „Când un dar sau altul a sporit considerabil, el devine harismă. Aceasta înseamnă o pnevmatizare foarte accentuată a unui om, o covârșire accentuată a legilor naturii de către spiritul uman umplut de Sfântul Duh… Prin aceste harisme ei slujesc și mai mult celorlalți, dar și unității Bisericii. Prin ei se face transparentă în mod mai accentuat infinitatea vieții și luminii dumnezeiești. Din ei iradiază o putere care biruiește adeseori puterile naturii”.

În sensul celor mărturisite de părintele Stăniloae, vorbim și noi acum de Mitropolitul Bartolomeu ca despre un predicator harismatic.

Pr. prof. dr. Vasile GORDON