Surâsul lui Isus

Acest titlu nu mi-a fost inspirat de vreo operă de artă sau de vreun crucifix în care artişti celebri să fi transpus o caracteristică surprinzătoare a felului în care Isus şi-a dat viaţa pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire: zâmbind. Nu mi-a fost inspirat nici de vreun vizionar/vizionară care să ne fi transmis, în urma unor trăiri extrasenzoriale, o descriere luminoasă şi surâzătoare a chipului lui Isus, chiar dacă El se afla în mijlocul batjocoririlor, suferinţelor şi durerilor sfâşietoare de pe lemnul crucii. Acest titlu a fost, de fapt, mai zilele trecute, concluzia la care am ajuns în urma unei întâmplări interesante şi oarecum hazlii.

În cele câteva zile de vacanţă pe care le-am avut, am întâlnit o persoană care mi se părea cunoscută, însă nu eram deloc sigur asupra identităţii sale. Nici măcar după cele câteva minute de dialog nu mi s-au lămurit perspectivele. Şi am lăsat-o aşa. Am continuat cu discuţii şi aprecieri pe diferite subiecte, deschidere şi bunăvoinţă, mai ales că eram destul de departe de ţară. Ne reîntoarcem în patria-mamă, mă ofer să ajut şi eu cum pot… Salutări de final, strângeri călduroase de mâini şi inevitabila despărţire. După doar câteva zile, graţie internetului şi reţelelor de socializare, ajung, întâmplător, să-i descopăr identitatea: un om religios, precum bănuiam, care, într-un anumit context şi cu mai mulţi ani în urmă, supărat foc şi nervos gata să-şi piardă firea, mi-a adresat nişte „cuvinte atât de grele”, încât mi-a fost tare greu să le port şi, dincolo de stupefacţia mea şi mirarea pe măsură, n-am putut depăşi momentul decât după o perioadă de timp. Una dintre concluziile mele, după un moment de analiză, a fost că Isus ne zâmbeşte uneori. Dincolo de această situaţie strict personală, ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă Isus a râs vreodată. Ce se poate spune, oare, referitor la acest subiect?

Ceea ce ştim cu siguranţă este că Isus a plâns. Evanghelistul Luca ne spune că Isus, apropiindu-se de cetatea Ierusalimului, „a plâns pentru ea” pentru că n-a „cunoscut vremea cercetării” sale (19,41.44). Un alt moment în care Isus se lasă stăpânit de tristeţe este moartea prietenului său Lazăr din Betania. În faţa mormântului lui Lazăr, „Isus a început să plângă” (In 11,35), iar acest plâns este unul tăcut, un suspin, spre deosebire de cel al Mariei şi al iudeilor, care era unul zgomotos, un vaiet.

Cât despre faptul că Isus ar fi râs, nu avem nicun fel de indiciu în Sfânta Evanghelie. Urmându-l pe părintele iezuit Bernard Sesboüé, trebuie spus că, în conformitate cu cultura timpului, un astfel de detaliu nu se cuvenea nicidecum să fie menţionat într-o biografie. „Aceasta poate pentru că râsul omului nu e niciodată întru totul curat, ci este cel mai adesea atitudinea celor batjocoritori care nu ezită să recurgă la ridiculizări şi grosolănii” (Jesus: voici l´homme, Ed. Salvator, Paris 2017, p.118 – în curs de traducere la editura noastră). Dacă abordăm subiectul şi dintr-o altă perspectivă, adică dacă acceptăm că râsul este propriu doar omului şi nu animalului, atunci trebuie să considerăm şi că ar fi fost cu totul nefiresc ca Isus să nu fi râs niciodată. Probabil că El a râs în anumite momente, însă evangheliştii nu au reţinut în scrierile lor niciun astfel de moment. În schimb, este sigur că Isus avea simţul umorului şi, cu siguranţă, a surâs.

În acest sens, urmând calea simplă a deducţiei, ni-L putem imagina pe Isus la nunta din Cana Galieii, participând împreună cu mama Sa şi cu ucenicii la bucuria mirilor şi a nuntaşilor. Mai ales după momentul minunii transformării apei în vin, nu ni-L putem imagina pe Isus decât zâmbind şi bucurându-se pentru binele săvârşit spre veselia nuntaşilor. Un alt moment din acelaşi registru este dialogul dintre Isus şi un tânăr bogat, sincer preocupat de cele spirituale. După ce Mântuitorul îl întreabă dacă cunoaşte şi împlineşte poruncile, iar el mărturiseşte cu sinceritate că acestea sunt preocupările sale din tânără pruncie, evanghelistul Marcu notează următorul detaliu: „Isus, privindu-l cu luare-aminte, l-a îndrăgit…” (10,21). Împreună cu privirea blândă îndreptată spre acest tânăr, nu poţi să nu deduci şi-un zâmbet larg pe faţa luminoasă a lui Isus, chiar dacă, mai apoi, estompat de tristeţea că bogăţia încă-l ţinea legat pe acel om, nelăsându-l să-L urmeze cu totul pe Isus.

Azi, în ce sens se mai poate spune că Isus ne surâde? Eu aş răspunde, referindu-mă la întâmplarea povestită mai sus, că ori de câte ori în calea vieţii noastre se ivesc momente pentru a face binele şi a uita răul, a iubi în loc de a urî, a depăşi blocaje relaţionale în loc de a rămâne închis în felurite prejudecăţi, tot de atâtea ori se poate deduce că-ţi zâmbeşte Isus, că se uită cu luare-aminte la tine şi te îndrăgeşte… Şi, chiar mai mult, dacă ai inima deschisă şi primeşti aceste zâmbete, aceste prilejuri de a iubi şi de a ieşi din cursa celui rău, am convingerea că Isus se bucură râzând din tot sufletul şi umplând cerurile de veselie.

Pr. Daniel AVRAM