Strămoşii

Pentru popoarele de cultură apuseană, una din zilele de referință ale toamnei este pomenirea morţilor, o sărbătoare pe care o regăsim şi în calendarul ortodox, la sărbătoarea tuturor sfinţilor. Această zi a încetat de mult să mai fie una religioasă, fiind aproape complet desprinsă de contextul ei sacru şi a devenit o zi a strămoşilor, în care toate mormintele se umplu de flori, de regrete şi, de ce nu, de speranţe care renasc pe lespezile de piatră sau în faţa crucilor.

Aici familia vie întâlneşte marele neam al celor care au trecut dincolo, într-una din marile sărbători ale anului. Nicăieri pământul şi cerul nu şi-au dat mâna mai desăvârşit ca peste mormintele celor care au murit. Morţii devin sfinţii de care ne vorbeşte creştinismul primelor secole, când toţi cei botezaţi erau chemaţi să trăiască sfinţenia în fiecare zi. Fiecare mort este martirul, care şi-a încheiat eroic, care şi-a pecetluit viaţa cu propria moarte şi care este sădit în pământ în nădejdea unei noi vieţi. Chiar dacă cei vii au pierdut acest ideal al sfinţirii vieţii, cei morţi ne pot întări în convingerea că doar trăită astfel, viaţa poate birui, încă de pe pământ, moartea. Iar aceste biruinţe le sărbătorim ori de câte ori ne aducem aminte de cei morţi.

În primul rând reîntâlnirea sufletească a celor trecuţi este semnul că în adâncul sufletului ştim că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa. Alături de flori, lumânări şi amintiri reînvie în sufletele celor pe care acum nu îi mai cunoaştem după trup, ci pe care îi redescoperim vii după duh. De fapt, marele exerciţiu al morţii este acela de a învăţa că pe un om îl poţi cunoaşte şi altfel de cum ai făcut-o toată viaţa şi de a şti că ori de câte ori te rogi sau aprinzi o lumânare pentru cineva care nu mai este, el devine viu în sufletul tău. Nicolae Iorga spunea un mare adevăr, că un om nu moarte atunci când îl îngropi, ci moare atunci când îl uiţi. De aceea, marea noastră luptă este cu uitarea care îi învăluie şi ni-i răpeşte din suflet pe care nu mai sunt.

Amintirea, care este exerciţiul cel mai la îndemână, poartă în ea sămânţa unei întâlniri virtuale, de care ştii că la un moment dat te vei putea bucura deplin. Dacă nu am avea convingerea subtilă că ne vom reîntâlni cu cei trecuţi, în mod sigur nu am recurge la amintiri, pe care le putem trăi ca mici minuni ale învierii, ce stau în puterile noastre.

Uităm foarte uşor că respectul pentru morţi nu este doar un bun al istoriei şi al tradiţiei noastre creştine, ci este un barometru care poate măsura calitatea vieţii şi nivelul nostru de conştiinţă. Cu cât reuşim să îi respectăm mai mult pe cei morţi, şi locurile lor de odihnă, cu atât vom reuşi să îi iubim mai mult pe cei vii şi lumea de care ne putem bucura.

Dacă viaţa este lipsită de certitudini, moartea înseamnă suprema întâlnire cu adevărul şi o confirmare a tot ceea ce ai crezut şi sperat în viaţa ta. Până la acest moment certitudinea noastră este că doar iubirea, amintirea şi neuitarea pot birui moartea. Şi pe toate acestea le putem trăi din plin, cinstindu-ne strămoşii.

Și dacă tot suntem în ziua în care ne luăm rămas bun de la Mihai I, Rege al României, să o facem cu toată reverența, așezându-l și pe el în marea familie a strămoșilor de care ne vom aminti cu bucurie.

Pr. Bogdan IVANOV