Strămoșii

Trecutul și viitorul se întâlnesc în clipa prezentă. În veșnicie, această precizare nici nu mai există, un prezent continuu este starea. În această înțelegere trebuie să fim conștienți că toate generațiile conlucrează, și contribuțiile lor sunt mereu actuale. Tot în această înțelegere trebuie să acceptăm că unele generații au avut contribuții mai substanțiale decât altele, dar valoarea și importanța lor se măsoară nu după „realizări”, se măsoară după statornicia în ROST, în Tradiție, în înțelegere morală, în Credință.

Comunitățile umane organice, familii, neamuri, națiuni, toate au putut avea rost semnificativ câtă vreme s-au întemeiat și s-au putut adresa unei păreri de sine comun împărtășite, unei „memorii colective”. Această „memorie colectivă” este suma credințelor, obiceiurilor, amintirilor, a înțelegerii, comun împărtășite, a diferenței dintre „bine” și „rău”. Toate acestea alcătuiesc, cum spuneam, „memoria colectivă”, și în lipsa ei un „model existențial” real nu poate exista. Această „memorie colectivă” este o realitate vie, care se transmite din generație în generație. Ea nu este și nu poate fi osificată ori sclerozată. Fiecare generație îi adaugă ceva nou și semnificativ, iar adaosul rămâne întotdeauna consecvent aceluiași semn. „Memoria colectivă” rămâne întotdeauna credincioasă și consecvență sieși, și ea este de fapt criteriul critic al vieții istorice.

Fiind o realitate vie, memoria colectivă vine din trecut, este trăită în prezent și este proiectată ca așteptare de împlinit în viitor. Iar garanția acestei realități este elementul pe care s-au întemeiat și dezvoltat toate marile civilizații omenești: mormântul strămoșilor. Plecând de la singura certitudine a condiției omenești, mortalitatea, în mod paradoxal, „mormântul strămoșilor” devine calea vieții.

Timpul este un întreg și, după cum orice trecut acționează asupra viitorului, tot așa, orice prezent acționează transformator asupra trecutului. Existau, astfel, lucruri care în trecut nu erau reale și pe care prezentul le face reale. Aici se vede importanța „cultului strămoșilor”. Trăind drept ca oameni, ne înălțăm părinții, după cum fructul justifică pomul. Respectul pentru strămoși și modelul lor de existență este „o datorie vitală”. „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Sf. Pavel, Evrei 13, 7).

„Mormântul strămoșilor” este certitudinea că suntem parte a unei căi pe care trebuie să o străbatem. „Mormântul strămoșilor” ne spune limpede că  existența nu se sfârșește cu niciunul dintre cei care mai trăim, așa cum nu s-a sfârșit cu nici unul dintre cei care au fost. „Mormântul strămoșilor” ne obligă să înțelegem că avem o datorie de împlinit și față de cei care au fost și față de cei care au să vină. „Mormântul strămoșilor” ne spune răspicat că în această lume nu suntem singuri. „Mormântul strămoșilor” ne obligă pe toți și pe fiecare să facem cea mai solemnă făgăduință, că nu vom uita niciodată ceea ce datorăm acestor strămoși.

Aceasta nu înseamnă să credem că toți strămoșii au fost sfinți, dar trebuie să ne încredințeze că unii dintre ei sunt sfinți! Și pentru acești sfinți și prin ei suntem și stăm în ființă. Acest respect pentru „mormântul strămoșilor” și pentru „memoria colectivă” într-o ultima analiză constituie o mărturisire. Este amintirea Raiului din care am fost alungați și a cărui nostalgie, în vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, „ne va chinui întotdeauna”.

Pentru români, înțelegerea și practicarea acestor adevăruri a fost pentru foarte multă vreme  simplă. Dat fiind faptul că orice român și oricum orice familie românească își are obârșia într-un sat, aceste adevăruri se așezau fără nicio dificultate. Comunitatea sătească, acea așezare miraculoasă având existența „din veci”, asigura nu numai existența fizică, dar mai ales pe cea sufletească. Orice abatere de la „rânduială” era sancționată și îndreptată. De aceea ura sălbatecă împotriva satului, care a existat întotdeauna, dar care în ultimul veac a devenit devastatoare, nu trebuie să surprindă. Ce este trist este faptul că acestor forțe ale răului le-a stat complice și le stă complice neghiobia unor personaje penibile. Personaje penibile care au avut lipsa de bunăcuviință să dea până și numelui sfânt de ȚĂRAN o conotație peiorativă. Repet, indivizi care împletesc prostia cu un vid de rost existențial. Personaje care trăiesc degeaba. Această ură împotriva satului este parte din furia cu care „memoria colectivă” românească se dorește a fi distrusă și înlocuită cu  jalnice iluzii  sau abominații. Pentru că, trebuie să fim înțeleși, atunci când „memoria colectivă” a unui Neam este distrusă, atunci acel Neam încetează să mai aibă existență semnificativă, de fapt încetează să mai aibă existența, trece într-o stare de vegetare fără rost. Acestei încercări îi stă martor momentul istoric actual și acestei încercări trebuie să i ne opunem toți și fiecare.

Ar fi destul de trist ca pământul românesc să fie controlat de către „pro consuli”, de la Bruxelles și de la Washington. Dar absolut dramatic este când vedem, sub ochii nostri, cum entități care nu au nimic în comun cu Neamul Românesc și care nu au absolut nimic comun cu binele Neamului Românesc ajung să influențeze ce nume să poarte străzile românești, căror „eroi” să se închine Neamul Românesc, sau cum să fie alcătuită familia românească. Entități străine și parazitare, care caută să elimine din „memoria colectivă” românească tot ce definește acest Neam: Făt Frumos și Ileana Cosânzeana, Eminescu și Caragiale. Iar lor le stau alături oameni de nimica, „fără suflet” și fără rădăcină, pleava și secătura, adunați în ONG-uri, în abominabila LGBTQ, în „uniuni” care își zic „salvatoare”, și care de fapt osândesc și maculează în PLUS.

Aici nu mai este nimic de comentat. În acest moment toți, dar mai ales fiecare, avem de făcut o alegere. și să nu ne facem nicio iluzie: pentru această alegere vom da „samă”, și în lumea asta, și în cea care va să fie.

Alexandru NEMOIANU
Istoric, SUA