Sfinții nebuni întru Hristos. Tipologia unei vieți kenotice

Biserica, așezământ al harului și arenă a desăvârșirii, e spațiul sfințirii omului, al unirii cu Hristos, paleta ei hagiografică uimind însă prin diversitate. Pleiada de sfinți – jucând pentru poporul credincios rolul de etalon – adeverește varietatea harismelor în Biserică, în conformitate cu particularitățile naturii umane. Există totuși o categorie de sfinți care contrariază prin ineditul ei, neinspirând în mase vreun imbold de imitare tocmai pentru că tipologia ei sfidează simțul comun și aspectul rațional al omului. Sunt nebunii întru Hristos, oameni caracterizați de un nonconformism social absolut.

Genul lor de asceză poartă incontestabil amprenta Duhului Sfânt, chiar dacă pentru păturile largi treceau drept oameni lipsiți de minte. Manifestările nu au nimic patologic. Doar mimând nebunia (fapt cunoscut doar de vreun duhovnic), ei sfidează intenționat rânduielile acestei lumi și aspiră la o altă înțelepciune, de neînțeles pentru cei lipsiți de credință, potrivit Sfântului Apostol Pavel: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât nebunia lor” (1 Co 1, 19). Același apostol subliniază radicalismul vieții în Hristos, în sine ireconciliabilă cu duhul acestui veac și, de aceea, disprețuită până la martiriu. „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înțelepți întru Hristos… Până în ceasul de acum flămânzim și însetăm; suntem goi și pălmuiți și pribegim, și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (1 Co 4, 10-13). Hristos însuși a spart tiparele acestei lumi, scandalizând și provocând adversitate, dusă până la patimă și moarte pe Cruce. Pentru că a contrazis formalismul religios și mentalitatea îngustă a epocii, a fost hulit și disprețuit. O ipostază kenotică, asumată ulterior de sfinți, în mod absolut de sfinții nebuni întru Hristos. Pe acest Hristos L-au vestit în lume apostolii. „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală; pentru neamuri, nebunie” (1 Co 1, 18).

Contextul istoric al veacurilor primare favoriza o trăire maximală și eshatologică a creștinismului, iar când acesta devine religie de stat și îmbracă haina conformismului, idealul acestei trăiri îl vor asuma monahii prin abandonarea lumii și fuga în pustie. Când însă și monahismul se instituționalizează excesiv și, prin anchilozare spirituală, pierde vocația preocupării pentru realitățile ultime, în lume își vor face apariția nebunii întru Hristos, personaje excentrice și necatalogabile, care sfidează orice formă de conformism. „Sfințenia ascunsă a nebunului este o reacție împotriva sfințeniei prea oficiale a ascetului, a cărui virtute recunoscută face din el un om de onoare” („L`Homme sans honneur ou le saint scandaleux”, în Annales E.S.C. 4/1990, p. 930, apud T. Baconsky, Râsul patriarhilor, Anastasia, 1996, p. 350). Antagonismul celor două feluri de înțelepciuni e surprins din nou de Sfântul Apostol Pavel: „Dacă i se pare cuiva între voi că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înțelept” (1 Co 3, 18).

Prin „nebunia” afișată, acești sfinți proclamau un protest la adresa contemporanilor lor. Suficiența unei etici convenționale, falsul confort spiritual în care se așeza societatea, părutul creștinism manifestat de concitadini, „îmburghezirea spirituală” despre care vorbea Olivier Clement, toate acestea nu erau decât semnele unei maladii înfierate de nebunii întru Hristos. Aceștia aveau capacitatea de a observa aplecarea oamenilor spre interese pământești, dublată de o împuținare a dragostei pentru aproapele, cu atât mai mult cu cât acesta lua chipul unei arătări hâde. Credincioșii au fost mereu ispitiți de un creștinism aseptic, confortabil și cât mai puțin solicitant. Printr-un cuvânt sau o purtare neobișnuită acești „nebuni” scandalizau; de fapt, trezeau la realitate prin gesturi și prin rostirea unor adevăruri usturătoare (Ioan Kovalevsky), prin „răsturnarea pseudo-valorilor” și „denunțarea monstruoasei înțelepciuni a lumii” (Michel Evdokimov, Pelerini ruși și vagabonzi mistici, Pandora, 1999, p. 60).

Aici se întrevede vocația lor profetică. Disprețuind lauda și aprecierea oamenilor, luând calea Crucii și privându-se de bucuriile lumii, dobândeau o mare libertate interioară și dreptul de a proclama adevărul. Îl mărturiseau cu îndrăzneală chiar în fața mai marilor vremii, nu de puține ori înduplecându-i. Dar și oamenii de rând erau pătrunși la inimă de cuvintele lor „nebunești”, iar cei credincioși îi cinsteau cu mare evlavie.

Costul acestei libertăți era plătit de acești „nebuni” cu o viață plină de privațiuni. Neavând ce mânca, unde dormi, trăiau din mila publică. La vreo proprietate renunțaseră de mult. „Trăiau fără casă, fără haine, printre câinii fără stăpân, pe grămezile de gunoaie. Uneori ajungeau printre prostituate, hoți, vagabonzi”, dar „noaptea se rugau, posteau, aveau viziuni” (Cătălina Velculescu, Nebuni întru Hristos, Paideia, 2007, pp. 10-11). Acest tratament social pentru ei însemna o formă de asceză, deși dificilă, însă suferința lor era grea nu atât din această perspectivă. Grozăvia crucii lor era determinată de felul în care își goliseră sinele (simulând nebunia, renunțaseră, prin urmare, la cea mai de preț podoabă a omului – rațiunea, și, de aici, la orice demnitate), dar mai ales de felul în care se raportau la ei ceilalți: ființe asociale, erau sortite mereu singurătății; purtau „stigmatul colectivității” (T. Baconsky), erau batjocoriți, huliți și expuși mereu unui martiriu al deriziunii – un parcurs spiritual realmente kenotic.

Nebunul întru Hristos (salós) e întâlnit destul de rar în creștinismul bizantin, începând cu secolele V-VI (primul monah salós consemnat în Sinaxar e Simeon din Emesa, deși Istoria lausiacă o amintește, înainte de anul 400, pe Isidora din împrejurimile Tabennisiei; în secolul X, la Constantinopol, se bucură de notorietate Andrei Salós), însă fenomenul ia amploare spectaculos după secolul XIII în Rusia medievală, sfinți de acest gen (yurodivy) marcând spiritualitatea rusă până în contemporaneitate. Calendarul Bisericii ruse numără zeci de sfinți de felul acesta, ceea ce arată o compatibilitate între această harismă și etosul poporului rus, predispus ușor spre extreme. Fenomenul devenise la un moment dat așa de răspândit în secolul XVIII încât țarul Petru cel Mare, suspectând impostura unor „bizari profeți populari”, dispune, în 1732, înregimentarea acestora în mănăstiri (cf. Tomáš Špidlík, I grandi mistici russi, Città Nuova, Roma 1987, p. 145).

Existența acestor sfinți rămâne o provocare pentru orice timp, spre a vedea în ce măsură, în dosul aparențelor, putem descoperi omul și, prin el, pe Hristos.

Pr. Cătălin PĂLIMARU