Sfântul Anton de Padova – Apostol al Evangheliei și Sfânt al Minunilor

La vârsta de 15 ani, Fernando, cel care va deveni Sfântul Anton de Padova, a intrat în Mănăstirea Sf. Vincențiu a Canonicilor regulari ai Sfântului Augustin. După doi ani a fost transferat la Mănăstirea Sf. Cruce din Coimbra, unde a urmat pregătirea necesară sfintei preoții, adică studiile filosofice și teologice. Aici a studiat scrierile Sfântului Ambroziu, ale Sfântului Ieronim, ale Sfântului Augustin, dar mai presus de toate studiile, el prețuia Sfânta Scriptură, Cartea prin excelență. Momentul culminant al pregătirii lui a fost în anul 1220, când a  primit hirotonirea preoțească.

Mai târziu, în localitatea Forli, unde se afla ca și călugăr franciscan, Anton avea să-și dezvăluie neîntrecuta măiestrie de a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul său, pe care o favoare divină îl făcea plăcut, reușea să comunice un val de har celor care-l ascultau. Anton înseamnă „cel care strigă tare” și, într-adevăr, vocea lui vestea cu putere înțelepciunea divină, dezvăluind sensuri variate și profunde ale Scripturii. Încredințându-i-se sarcina de predicator itinerant, pe care o va practica cât timp va trăi, dar și după aceea, prin predicile lăsate cu titlul „Sermones”, Anton îl vestește pe Cristos în Italia și în Franța, aducând la credință mulți păgâni și convertind un număr mare de eretici albigenzi și catari, drept pentru care i s-a spus „Ciocanul ereticilor”. În anul 1224 a primit o scrisoare de la Sfântul Francisc, cu următorul îndemn: „Socot lucru bun ca tu să înveți pe frații ordinului Sfânta Teologie, cu condiția ca nici în tine, nici într-înșii să nu se stingă spiritul de rugăciune, potrivit cu regula pe care o profesăm”. Urmând acestui îndemn, Sfântul Anton a fost autorul și inițiatorul școlii franciscane (care a avut un rol important în viața Bisericii din Evul Mediu), fiind cel dintâi profesor care a răspândit în jurul său o credință vie, trăită, încălzind inimile și atrăgându-le prin exemplul vieții sale. Învățătura sa era în spiritul umilinței și al evlaviei și avea ca scop preamărirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui. A fost numit profesor la marile universități, printre care și Bologna, precum și în sudul Franței, la Montpelier, unde a pus bazele unei școli de teologie.

Datorită puterii care emana prin cuvântul său, Papa Grigore al IX-lea, în 1230, a decis să-l numească „Chivotul Testamentului”, iar Papa Pius al XII-lea are să-l proclame „Doctor evanghelic”.

Sfântul Anton a fost un vestitor al Evangheliei ce a fascinat lumea, deoarece se vedea că ceea ce expunea prin cuvânt, devenea faptă împlinită. Datorită minunilor pe care Dumnezeu le-a săvârșit prin mijlocirea lui, pentru ca oamenii să creadă, Sfântul Anton a fost supranumit „Făcătorul de minuni”, „Sfântul minunilor”, „Aflătorul lucrurilor pierdute”. Minunile săvârșite în timpul vieții Sfântului Anton ni s-au transmis datorită ecoului pe care l-au găsit în inimile credincioșilor, dar și prin iconografia antoniană care a pus în strălucire aspectele invizibile, dar reale, ale sfințeniei sale trăite. Astfel, el apare reprezentat cu Pruncul Isus în brațe, care, pentru dragostea sa înflăcărată i s-a revelat de mai multe ori. Sfântul Anton a fost văzut în cereasca companie mai întâi de un om care l-a găzduit, apoi de un prieten al său, contele Tiso del Campo, care îl surprinde în chilia sa luminată cu Pruncușorul Isus în brațe. Aceasta se petrecea chiar în ultimele zile ale vieții Sfântului, când, la rândul lui, s-a lăsat ca un copil în brațele tatălui său.

Asemeni maestrului său, Sfântul Francisc, care a predicat păsărelelor, lupului, șoimilor și tuturor creaturilor, Sfântul Anton a predicat peștilor la țărmul Mării Adriatice, despre binefacerile primite de la Bunul Dumnezeu, despre întinderile nesfârșite în care trăiesc, despre întrega creație care este așa de minunată, îndemnându-i să mulțumească lui Dumnezeu și în locul oamenilor care nu știu să o facă, nefiind vrednici. Au fost văzuți un număr mare de pești care au venit să-l asculte și s-au îndepărtat numai după ce Sfântul a dat binecuvântarea.

Întrega viață de apostol a Sfântului Anton a fost un șir de minuni, toate spre a arăta iubirea și milostivirea lui Dumnezeu. Nu lipsesc vindecări, reparări ale unor nedreptăți, convertiri spectaculoase, cum ar fi convertirea celor 22 de tâlhari din Padova, considerați spaima regiunii, chiar și învieri din morți, cum ar fi învierea unui om ca să dea mărturie despre nevinovăția tatălui Sfântului Anton, acuzat pe nedrept. Cutremurătoare este minunea petrecută la Florența, unde a fost invitat să rostească predica la înmormântarea unui bogătaș care dusese o viață rea. Sfântul Anton încă de la început a avut cuvinte dure, revelând celor prezenți că era un condamnat. Mulțimea s-a scandalizat, dar, iată, pieptul cadavrului este deschis: el nu mai avea inimă, aceasta fiind găsită în lada cu aur și argint a omului mort. Această ilustrare reală a cuvintelor lui Isus a străbătut apoi veacurile până la noi. O altă mărturie a vieții minunate a Sfântului Anton este limba sa rămasă neputrezită, care se păstreză în relicvariul de pe altarul capelei speciale din Biserica Sfântului Anton din Padova. La descoperirea acesteia, în 8 aprilie 1263, la 32 de ani de la moarea sa, Sfântul Bonaventura de Bagnoregio, pe atunci superiorul general al franciscanilor, a exclamat: „O, limbă binecuvântată, care totdeauna ai preamărit pe Dumnezeu și ai făcut ca și alții să-L preamărească, acum se poate vedea cât de mari au fost vredniciile tale înaintea lui Dumnezeu”.

Așa cum spunea Papa Pius al XI-lea, cinstindu-l pe Sfântul Anton să ne îndreptăm spre Isus: ”Per Antonium ad Jesum”, primind puternica sa mărturie de Apostol al Evangheliei.

A.I.