Semnificația Crăciunului

În întreagă lumea creștină, praznicul Crăciunului este sărbătoarea darurilor. Practica este foarte veche, nici că i se poate fixa începuturile, iar azi, pentru multă lume, este necunoscut sensul ei genuin.

Fie pentru a fixa legătura intimă ce trebuie să existe între practica noastră de Crăciun și praznicul creștin al „Nașterii Mântuitorului”, fie pentru a lămuri semnificația ei mai adâncă, găsesc că-i bine să se stăruie puțin asupra acestei probleme. Cum se prezintă realitatea?

Cu săptămâni înainte de Crăciun, în familiile creștine se observă o preocupare intimă deosebită. Părinții discută adeseori între patru ochi, ceva ce nu trebuie să știe copiii. Bunicii caută, răscolesc prin cele lăzi cu lucruri de demult păstrate cu sfințenie. Copiii, la rândul lor, pregătesc și ei ceva, au o taină. Prietenii buni, când se întâlnesc, se iscodesc, prin întrebări ascunse, asupra lipsurilor și dorințelor pe cari singuri nu și le pot împlini. Oamenii mai cu dare de mână se interesează de nevoile semenilor lor mai săraci. Societățile de binefacere țin dese întruniri, culeg informații, fac apeluri, fixează tablouri pentru ajutoare. Biserica face apel la credincioși să-și deschidă inima pentru a înțelege importanța aproapelui, pentru a-i veni într-ajutor. Statul caută rezerve bugetare pentru ajutorarea funcționarilor.

Sunt atât de multe formele în care se toarnă frământarea care premerge Crăciunului, încât e greu de a le înșira pe toate. Toate, însă, sunt poruncite de un singur gând, gândul de a ajuta, de a face un dar semenilor noștri. E firesc să ne întrebăm: de unde această pornire generală de altruism? De unde această revărsare a iubirii față de aproapele? De ce altă dată, în tot cursul anului, omul trece nepăsător pe lângă suferința și nenorocirea semenului?

De atâtea ori ar putea întinde o mână de ajutor, ar putea, cu puțină osteneală sau jertfă, alina o suferință, ar putea face o faptă bună, și totuși n-o face, n-are timp, nu simte nevoia de a privi și în jur.

De ce numai de Crăciun această atmosferă de dragoste, de armonie, de jertfelnicie, până chiar și în sufletele care nu cunosc ce-i dragostea, care nu știu decât să primească? Dar, mai cu seamă, de unde această legătură între o sărbătoare creștină și dărnicia generală?

În dezlegarea acestei probleme găsim semnificația adâncă și originea darurilor de Crăciun.

Problema nu este grea. Iată dezlegarea: darul, jertfa materială în sprijinul semenului este, fără îndoială, împlinirea poruncii creștine a iubirii aproapelui. Iubirea e porunca cea mai de seamă a vieții creștine. Prin trăirea ei, împărăția lui Dumnezeu coboară în lume. Prin ea se înfăptuiește idealul omenirii, „fericirea”. Cel care ridică la supremă valoare de viață această poruncă,  identificându-se cu ea în toate împrejurările vieții lui pământești, a fost Mântuitorul lumii. El este iubirea însăși, iubirea care nu cunoaște margini, nu cunoaște obstacole. Căci iubire este „venirea” Lui în lumea păcatului, ca să salveze pe om din păcat. Iubire este smerita Lui întrupare. Dumnezeu fiind îmbrăcat în trupul stricăciunii omenești, supunându-se de bună voie tuturor înjosirilor. Din iubire ne învață, cu o dumnezeiască răbdare și pilduire, marele adevăruri ale mântuirii. Din iubire ia asupră-și povara păcatelor omenești, aducând jertfa ispășitoare a Crucii.

Plecând dintre noi, această poruncă ne-a lăsat-o moștenire. Ce era mai firesc, deci, ca și creștineasca râvnă de a urma acestă poruncă prin fapte ale jertfelniciei, să fie legată de persoana Mântuitorului și de praznicele închinate amintirii Lui? În special de praznicul Nașterii lui. De fapt, Nașterea Mântuitorului Hristos este cel mai grăitor semn al dragostei lui Dumnezeu față de oameni, este cel mai mare dar al cerului pentru pământ. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în sărăcăcioasa peșteră din Betleem, omenirii i se dăruiește lumina cunoașterii celei adevărate, suprema pildă de viață omenească, puterea harică de a lupta contra răului și stricăciunii, mântuirea. Daruri pe care omul nu le-a meritat, daruri prin care viața pe pământ a luat un curs nou. Și dacă de atunci încoace fiecare generație face un pas înainte pe drumul luminii și al binelui, are a se mulțumi dăruirii lui Hristos.

Astfel, creștineasca practică a darurilor de Crăciun este o palidă împlinire a poruncii Mântuitorului de a ne iubi unii pe alții, semnificând totodată marile daruri coborâte pe pământ în noaptea sfântă a Nașterii Domnului. Bine este ca această semnificație să n-o pierdem niciodată din vedere. Numai prin ea, practica noastră câștigă o adevărată valoare morală.

Ce dobândă, dacă pe motivul că urmărim unui vechi obicei care înveselește principala sărbătoare a  iernii, sau pe motivul că trebuie să împlinim anumite îndatoriri față de membrii familiei ori față de prieteni, facem câteva daruri de Crăciun, în jertfelnicia noastră trebuie să stăruie gândul că împlinim o poruncă divină, că aducem un prinos de recunoștință Aceluia care pe sine însuși s-a dăruit nouă, dându-ne tot ce avea bun.

Dăruind copiilor noștri, celor slabi și neputincioși, celor săraci, celor bolnavi, aducem închinare și dăruire lui Hristos, precum au făcut păstorii și magii în fața ieslei din Betleem.

Liviu G. MUNTEANU