Rolul lui Petru Groza în reintegrarea Transilvaniei de Nord-Est, în graniţele fireşti ale României 1944-1945 (II)

În acest timp, în toamna anului 1944, la 25 octombrie, iau sfîrşit operaţiunile de eliberare a Transilvaniei de Nord-Est, prin lupta comună a trupelor române şi sovietice.

Situaţia din zona eliberată a Transilvaniei rămîne în continuare tensionată, din cauza incertitudinii viitorului acestei provincii, a instalării controlului sovietic asupra ei şi a ponderii deosebite pe care elementele maghiare au căpătat-o în structurile administrative ale Transilvaniei de Nord-Est.
Formula din art. 19 al Convenţiei de Armistiţiu privind viitorul Transilvaniei reprezenta o presiune la adresa României: guvernele aliate socotesc nulă hotărîrea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), iar aceasta ar urma să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace, iar guvernul sovietic este de acord ca forţele sovietice să ia parte, în acest scop, la operaţiuni militare comune cu România contra Germaniei şi Ungariei. Deci, revenirea în întregime a regiunii României depinde de bunăvoinţa U.R.S.S.

Sovieticii vor condiţiona retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est de formarea unui guvern pro-comunist la Bucureşti.
Kremlinul nu făcea nici un secret din faptul că revenirea Transilvaniei de Nord la Româniea este condiţionată de formarea la Bucureşti a unui guvern F.N.D., singurul considerat ca “democratic”.
La întîlnirea pe care a avut-o la Moscova, pe 4 ianuarie 1945, Stalin, cu o delegaţie a Partidului Comunist Român, formată din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol şi Ana Pauker, generalissimul afirma “că Ardealul pierdut va fi dat României doar dacă se va forma un guvern F.N.D. la Bucureşti”.

În vederea reinstalării administraţiei româneşti în Transilvania de Nord, pe măsura înaintării frontului, cu excepţia unui sector de 50-100 km de linia frontului, care rămăsese sub controlul Comandamentului Aliat (sovietic), potrivit convenţiei de Armistiţiu, prin Legea nr. 487, promulgată la 10 octombrie 1944, a fost constituit Comisariatul pentru administrarea Transilvaniei eliberate, ce urma să reprezinte autoritatea guvernului de la Bucureşti. Principala sarcină a Comisariatului era aceea de instalare a autorităţilor civile române numite de guvern în cele 11 judeţe din Nordul Transilvaniei. Prefecţii pentru aceste judeţe vor fi numiţi de guvernul român la 25 septembrie 1944, dar administraţia română condusă de aceştia va fi instalată numai în cîteva judeţe (Ciuc, Mureş, Odorhei şi Trei Scaune) şi va funcţiona doar o lună, din a doua jumătate a lunii octombrie pînă în 10-14 noiembrie 1944. În judeţele Sălaj şi Someş nu au funcţionat decît cîteva zile.
În acelaşi timp, sovieticii au instituit la 24 octombrie 1944 Administraţia Militară în Transilvania de Nord şi au dispus evacuarea administraţiei române din cele 6 judeţe în care fusese instalată, pe considerentul incapacităţii românilor de a stăpîni situaţia internă din zonă.

Prin această atitudine, sovieticii vor putea obţine angajarea militară şi politică a României pe frontul de Vest, iar, pe de altă parte, vor atrage de partea lor ungurii, stimulîndu-le zelul de convertire la comunism prin promisiuni implicite sau explicite de soluţionare a revendicărilor lor iredentiste.
Se înţelege de ce, în perioada administraţiei militare sovietice, organele administrative nu au fost încadrate cu personal sovietic, ci cu maghiari, cei mai mulţi hothyşti notorii din aşa-zisele gărzi patriotice. În această situaţie, maghiarii au devenit din nou stăpînii Transilvaniei de Nord, în condiţii aproape identice cu cele din timpul Dictatului de la Viena, iar românii au devenit din nou străini în ţara lor.

În toate manifestările maghiarilor se observă o simpatie linguşitoare faţă de comandanţii sovietici, căutînd pe orice cale să-i convingă de sentimentele lor comuniste, spre a obţine avantaje şi atingerea scopurilor iredentiste.
Politica ungurilor faţă de sovietici le-a adus cîştig de cauză, obţinînd sprijinul acestora pentru a păstra în propriile mîini puterea Transilvaniei de Nord, în toamna şi iarna anilor 1944-1945. S-a creat o situaţie cel puţin ciudată: sovieticii, care luptau alături de români împotriva trupelor ungare şi germane, îi ocroteau pe reprezentanţii vechii administraţii hortyste şi acţionau împotriva românilor cu care erau aliaţi. Pe măsura înaintării frontului, a eliberării unor noi regiuni, autorităţile militare ruseşti reinstalau la conducerea localităţilor pe maghiarii ce fuseseră în fruntea lor în perioada 1940-1944 şi, împreună cu aceştia, inaugurau o nouă perioadă de prigoană a românilor.

Administraţia militară sovietică în Transilvania de Nord va lua sfîrşit la 13 martie 1945.
La începutul anului 1945, Frontul Naţional Democrat a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului Rădescu şi preluarea puterii politice de către comunişi şi aliaţii lor. La conferinţa de la Yalta din 4-22 februarie 1945, Marile Puteri au hotărît intrarea definitivă a României în zona de influenţă sovietică. În aceste condiţii comuniştii activează pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor. S-au organizat, în toată ţara, mari mitinguri şi manifestaţii de stradă, care au culminat cu mitingul F.N.D. din Piaţa Palatului Regal, la 24 februarie 1945, la care au participat peste 600.000 de oameni. Au fost lupte de stradă, cu morţi şi răniţi. S-a aruncat vina pe Rădescu, care ar fi dat ordin să se tragă în manifestanţi. În realitate, era vorba de o provocare, bine organizată de comunişti şi sovietici.

România se afla într-o mare criză politică. Pentru a veni în ajutorul comuniştilor, în lupta pentru preluarea puterii politice, în ziua de 27 februarie 1945, a sosit la Bucureşti, fără să fie anunţat, Vîşinski, adjunctul ministrului de Externe al U.R.S.S., prezentîndu-se la ora 22 la Palat, cerînd, regelui, ultimativ, demiterea imediată a lui Rădescu, care era acuzat ca fiind, “reacţionar” şi “fascist”, criticînd partidele istorice şi pe Iuliu Maniu.

Pentru a fi mai “convingători”, sovieticii organizează, în acelaşi timp, o adevărată demonstraţie de forţă. Tancurile sovietice iau poziţie pe străzile Bucureştiului, în special în apropierea Palatului Regal; sediul Marelui Stat Major Român este ocupat de unităţi ale armatei sovietice. Toate unităţile militare româneşti, din Bucureşti şi din ţară, sînt dezarmate; legăturile radio cu Armatele 1 şi 4, care luptau pe frontul din Cehoslovacia, au fost interzise; aviaţia de luptă sovietică efectua zboruri la joasă înălţime deasupra Bucureştiului.
În ziua de 28 februarie, la ora 3,30 dimineaţa, Vîşinski solicită o nouă audienţă la Palat. Îi dă regelui un termen ultimativ de două-trei ore, pentru a anunţa demisia lui Rădescu, şi un altul, de patru ore şi jumătate, pentru a desemna un nou prim-ministru.

În ziua de 28 februarie, generalui Rădescu demisionează din funcţia de prim-ministru şi, la bordul unui avion militar, se refugiază în Turcia. De aici, va pleca în Marea Britanie, unde va primi azil politic.
La 1 martie 1945, Vîşinski, revine din nou la rege, în trei rînduri. La ultima audienţă din acea zi, la ora 22,00, îl anunţă pe rege că Petru Groza va fi prim-ministru. “Trebuie să comunic Majestăţii Voastre -declara Vîsinşki – că am însărcinarea, din partea guvernului meu, să vă declar că omul care ne inspiră încredere este Petru Groza, ca preşdinte al Consiliului. Bineînţeles, acesta este un lucru confidenţial, pe care vi-l spun numai Majestăţii Voastre” ( Dorin Liviu Bîftoi, op cit. ).
Vîşinski a continuat să exercite puternice presiuni asupra regelui, adoptînd o atitudine agresivă, la una din întîlniri izbind cu pumnul în masă, trîntind uşa şi declarînd: “Yalta sînt eu!”.

Sub presiunea evenimentelor, la 6 martie 1945, regele va numi ca prim-ministru pe dr. Petru Groza, acceptînd, totodată şi lista cu membrii noului guvern, prezidat de acesta. Din cei 18 miniştri ai Cabinetului Groza, patru reprezentau P.C.R.-ul, trei P.S.D.-ul, trei Frontul  Plugarilor, trei P.N.L. ( aripa lui Gheorghe Tătărăscu), unu P.N.Ţ. ( aripa Anton Alexandrescu ), unu Uniunea Patrioţilor, unu Confederaţia Generală a Muncii ( sindicatele ), unu Uniunea Preoţilor Democraţi. P.N.Ţ. – Maniu şi P.N.L. – Brătianu refuză să participe la guvernare.
Guvernul impus de Vîşinski regelui se autoîntitula, cu o formulă înşelătoare, de largă concentrare democratică. În realitate, el era întruchiparea unei tipice coaliţii fictive, întrucît, sub conducerea comuniştilor, cabinetul nu cuprindea  decît partide şi organizaţii ale P.C.R. sau criptocomuniste, precum şi tovarăşi de drum ai P.C.R., între care cel mai important era Gheorghe Tătărăscu.

Pe 8 martie 1945, sub semnătura lui Petru Groza şi a lui Gheorghe Tătarascu ( vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de externe ), era trimisă lui Stalin telegrama prin care se solicita, în termeni diplomatici, dar fermi, retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est României.
Fapt fără precedent, Stalin a răspuns în 24 de ore: “Guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului român şi, în conformitate cu Convenţia de Armistiţiu, din 12 septembrie 1944, să consimtă pentru instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului român”.
Este înafara oricărui dubiu că revenirea Transilvaniei de Nord-Est nu se putea realiza fără acordul expres al lui Stalin, în condiţiile în care România avea regim de ţară învinsă şi ocupată.

Ca un paradox al istoriei, Stalin a preferat să ignore pînă la urmă propunerile comisiei Litvinov de a se crea o Transilvanie independentă, cu peste 100.000 kmp şi 5 milioane     de locuitori, în “afara oricăror uniuni sau federaţii”, preferînd să încurajeze şi să sprijine P.C.R., prin anularea Dictatului de la Viena şi recunoaşterea apartenenţei Ardealului la România. Este foarte probabil că a luat această decizie şi din cauza unei suspiciuni provocate de o propunere de compromis pro-ungară a anglo-americanilor, făcută la Conferinţa miniştrilor de Externe de la Londra din perioada 10 septembrie-2 octombrie 1945.
În timp ce anglo-americanii încercau să sprijine Comisia Litvinov, pentru înfiinţarea unei Transilvanii autonome sau independente, Stalin a preferat retrocedarea Transilvaniei de Nord către România şi a refuzat propunerea comisiei sale de a înfiinţa un experiment separatist în Ardeal.
Rămîne un mister decizia lui Stalin de a încuviinţa revenirea Transilvaniei la România, în condiţiile în care comandanţii militari optau pentru un regim neutru al provinciei sau integrarea ei în Ungaria.

Decizia lui Stalin de a încuviinţa revenirea Transilvaniei de Nord-Est la România a fost determinată de instalarea la Bucureşti a unui guvern pro-sovietic, condus de dr. Petru Groza. Aceasta a fost o condiţie esenţială, fără de care Transilvania ar fi fost, probabil, pierdută pe vecie ( Vasile Moiş, Ioan Corneanu, Intoleranţă ).
Dacă, pentru cîteva decenii, 6 martie 1945 a avut consecinţe profund negative în plan social, politic, cultural, consecinţe care, însă, pînă la urmă au fost depăşite, pentru ansamblul istoriei românilor cu mult mai importantă este readucerea acasă a unui teritoriu românesc, Transilvania de Nord-Est.

Realizarea acestui moment crucial în istoria neamului românesc ne face să subliniem rolul extraordinar de important pe care l-a avut dr. Petru Groza, care şi-a luat asupra lui conducerea unui guvern graţie căruia a fost restituit României Ardealul de Nord.
Prof. univ. dr. IOAN BOJAN