Uchronii pe Wikipedia  (III)

Cotidianul „Făclia” a deschis, în ediţia sa din 24 iulie, o suită de articole despre uchronii, aducând în atenţia cititorilor o inserţie din prezentarea oraşului Cluj-Napoca în Wikipedia în limba franceză, care informa, cu rea-credinţă, că orașul Cluj a fost «LUAT de sovietici în 1944» de la trupele horthysto-naziste, fiind apoi «OCUPAT de sovietici, între anii 1945-1952».

Autorii uchroniilor din acest material au refuzat corectarea lor, sub motivul că ar avea „o sursă de autoritate,” pe Catherine Durandin. În realitate, Catherine Durandin este un cercetător contestabil, susţinând, nu de puţine ori, poziţii fabulatorii. În ediţia din 3 august, „Făclia” a prezentat reacţia istoricului Vasile Lechințan privitor la inserția ucronică despre oraşul Cluj-Napoca a Wikipediei. Azi punem la dispoziţia publicului referinţe despre Catherine Durandin.

Catherine Durandin, filolog, istoric, profesor la Instituul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO) din Paris, ex-consultantă pentru Afaceri Strategice la Ministerul Apărării din Franţa, re-scrie, cu uchronii, istoria anilor  ‚67 – ‚90 din România, pe care o reduce la un numitor comun: „comunismul naţionalist al lui Ceauşescu”, chiar dacă în expunerile sale punctează, consecvent, că liderul român „a condus ţara într-o direcţie socialistă fermă”.

„Am făcut cunoştinţă cu România lui Ceauşescu în 1967, iar ea continuă să mă obsedeze. (…) Cercetând ca istoric această Românie de la sfârşitul anilor 1960 până în 1989, încerc încă să aflu şi să înţeleg taina longevităţii acestui comunism naţionalist”, ne spune Durandin. Numai că România a parcurs un traseu socialist în perioada postbelică, şi nu unul comunist. Un cercetător obiectiv şi bine documentat nu ar fi subscris confuziei „socialism egal comunism”. E drept, socialismul „lui Ceauşescu” a fost autoritar, dar nicidecum asimilabil comunismului, chiar dacă partidul de la guvernare a adopat titulatura de „comunist”, așa precum s-a întâmplat și cu formaţiunile politice din Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania ori Bulgaria.

Grupul pentru Dialog Social (GDS), lăudat de Durandin, înființat la București în 31 decembrie 1989, l-a avut drept mentor pe cameleonul nomenclaturist Silviu Brucan, personajul toxic de la care s-au înghesuit să ia ”învățătură” Ana Blandiana, Stelian Tănase, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Gabriel Alexandrescu și alții, și alții. Nici impostura, nici fariseismul lui Brucan (semnatar al ”scrisorii celor 6”, 11 martie 1989) nu au oripilat GDS-ul. Imediat după constituire, GDS l-a primit cu brațele deschise, la sediul său, și pe miliardarul ungur Georg Soros, stabilit în Statele Unite.

Pentru a oficializa o singură versiune a istoriei epocii 1947-1989, Traian Băsescu a comandat, în aprilie 2006, elaborarea unui raport menit să stigmatizeze acest parcurs istoric al ţării. A fost constituită o comisie coordonată  de politologul Vladimir Tismăneanu, ţinta fiind forţarea unui semn de egalitate între comunism şi nazism, după modelul aşa-zisei sovietologii americane, profesate de foşti nazişti, între care Ernst Nolte (1923-2016), şi nu mai puţin de Hannah Arendt (1906-1975). Tismăneanu însuşi, pe care Durandin îl apreciază în cartea sa „România mea comunistă”, e fiul unor actori principali din punct de vedere al ideologiei primei perioade a aşa-zisului comunism în România, Leonte şi Hermina Tismineţki, răsplătiți de formaţiunea de la guvernare cu o vilă în Cartierul Primăverii din Bucureşti. Parcursul de cercetătător a lui Tismăneanu a început cu o demonstraţie de lipsă de forţă, de laşitate: rămâne în Spania în 1981, cu prilejul unei excursii. Nu are curajul să critice socialismul românesc, la care părinţii lui au contribuit masiv. O face în schimb (complex al lui Oedip?) din străinătate şi numai după ce ajunge în SUA. „Raportul Tismăneanu”, toxic, o manipulare, a provocat consternare şi justificate revolte pentru ”patetismul grotesc, care împinge  tonul sforăitor până la indecență” (Ciprian Şiulea,  preşedintele Asociaţiei Române a Traducătorilor Literari). Britanicul Tom Gallagher, titularul catedrei de studii despre pace a Universității din Bradford, s-a declarat neîncrezător şi în probitatea morală și în aptitudinea de redactor științific a lui Tismăneanu. A stârnit indignare generală secţiunea din raport care insinuează, complet eronat, „o persecuție a minorităților etnice şi a minorităţilor sexuale din România”. Identic, protocronismul a fost taxat de Tismăneanu drept „o demagogie naţionalistă neruşinată”.

Ca şi Durandin, Tismăneanu se pretinde specialist, susţinut fiind de grupuri minoritate de influenţă, prin poziţiile ocupate de ele în institute de cercetare, care sunt surse bibliografice de informare pentru instituţiile de stat – ministere, parlament, servicii secrete, etc. Tismăneanu este, de altminteri, singurul care îi aduce elogii cercetătoarei franceze: „Foarte puţine persoane se pot compara cu profesoara Catherine Durandin în ceea ce priveşte acurateţea analizei istorico-politice pe teme legate de Europa de Est în genere şi de România în particular. Colegul meu, istoricul Cristian Vasile, şi cu mine am fost bucuroşi să publicăm traducerea cărţii profesoarei Durandin despre moartea cuplului Ceauşescu în colecţia „Istorie contemporană” pe care o coordonăm la Humanitas”.

Era, aşadar, inevitabil ca Durandin să-şi fi însuşit, ca atare, raportul Tismăneanu, fără nicio investigaţie istorică, în pofida faptului că s-a deplasat de la Paris la Bucureşti de nenumărate ori. Durandin pretinde că a studiat documentele din arhivele militare de la Fortul din Vincennes: dar o face nu din grija pentru adevărul istoric, ci din snobism – „pentru a nu se sustrage mediului şi educaţiei sale franceze”-, ignorând Arhivele Naţionale ale României. Cu Durandin ne aflăm într-un labirint primejdios, cu uchronii în loc de realităţi istorice. Cercetătoarei franceze îi lipseşte cutuma echidistanţei, dimpotrivă, este părtinitoare, deformează maliţios, corectează ficţional, adică dezinformează. Ne şi spune, de altfel, că „În ciuda unui prezent de o veselă tristeţe (?), imaginaţia îi permite erupţii de nostalgie, ficţiune, fantezie.” În volumele publicate în Franţa şi în România de Durandin, intitulate „România mea comunistă” (2018, Editura Vremea) şi „Bucureşti. Amintiri şi plimbări” (2004, Editura Paralela 45) „promenadele” lui Durandin sunt tendenţioase. Ea pretinde că are ”un discurs reflexiv asupra trecutului românesc”, dar, din păcate, discursul ei nu respectă adevărul istoric.

Rămân sub semnul întrebărilor circumstanţele care au conferit cercetătoarei Durandin calitatea de „expert în istoria modernă a României”.

„Am o ‚lectură’ proprie a istoriei, una hrănită  din alte lecturi şi experienţe istoriografice, dar mai cu seamă din sondajele pe care le-am efectuat în spaţiul românesc un bun sfert de secol (…) Opţiunea mea pentru studiile româneşti este legată de climatul anti-american, de anti-imperialismul tinereţii mele şi de deschiderea către Est hotărâtă de preşedintele de Gaulle (…) „Eliberat de povara războiului din Algeria în 1962, de Gaulle se dedică construcţiei europene, o Europă a reconcilierii franco-germane şi a dilogului cu URSS şi cu ţările blocului sovietic”, explică Durandin.

„Anti-imperialismul tinereţii mele”, aminteşte profesoara de la INALCO. Franţa îşi crease un imens imperiu colonial, pentru a-şi asigura o îndelungată prosperitate economică. Algeria a fost cucerită de Franţa în 1830, fiind considerată bijuteria imperiului său colonial. În 1954 a izbucnit Războiul algerian de independenţă, taxat de Elysée drept „mişcare naţionalistă”. Charles de Gaulle recunoaşte independența Algeriei în 1962, prin Acordul de la Évian, deşi primul-ministru George Pompidou le comunicase algerienilor: „Să nu credeţi că vă facem cadou petrolul saharian, noi l-am descoperit. Nu abandonăm petrolul saharian care dă şansa Franţei să devină o mare putere energetică”.

Ieşind complet din realitate, Durandin invocă, la Bucureşti „nostalgia fastului comunismului”. Nu era deloc „comunist”, dar are dreptate când spune că edificiul Casei Poporului este un ”Versailles”. Numai că Durandin uită că Versailles-ul construit de Ludovic al XIV-lea incorpora şi sediile puterii de stat, pentru ca regele să-şi poată controla miniştrii care îl furau zdravăn (vezi afacerea Fouquet). Nu e singurul lucru pe care îl uită Durandin. De pildă, șterge din amintire că Mitterrand preconiza să năruie, pentru pretinse proiecte moderniste, cam  tot ce se construise în Franţa, inclusiv până  la Charles de Gaule.

Ascensiunea lui Mitterrand, care s-a pretins un opozant de stânga al lui Charles de Gaule, apoi al lui Valéry Giscard d’Estaing, s-a bazat pe sprijinul extins al extremei drepte – Jean Louis Tixier Vignancour și Organizația Armei Secrete (OAS), militară și clandestină. Iar în 1972, Mitterrand a semnat un program comun de guvernare cu Partidul Comunist Francez condus de Georges Marchais. Mitterrand a fost ales președinte al Franței în 1981, în urma unei ralieri profitabile cu comuniștii. Primul ministru Pierre Mauroy le-a oferit comuniștilor patru portofolii importante în Guvern. În contextul unei politici cu multe extravaganțe, s-a croit și un cult al personalității -bărbatul deschizător de drum din „Barca solară” a sculptorului Karel Zlin din parcul Castelului Rambouillet are chipul lui Mitterrand!

Personajul „divin” din „Barca Solară”, domnul Mitterrand, a inițiat și un proiect urban megalomanic, cartierul ”La Défense” („Apărarea”!), cu zgârie-nori printre care omul nu e decât un insignifiant punct mişcător, un pitic înghițit de imensa volumetrie. În România, se aduc şi în prezent critici proiectului Casei Poporului – arhitect Anca Petrescu. Reacţii identice au fost însă formulate şi în privinţa lui Mitterrand, de către conaţionalii săi, pentru inesteticul  şi austerul cartier ”La Défense”, care, printre altele, a mascat perpectiva spre Grande Armée a celebrului Arc de Triumf de pe Bulevardul Champs-Elysées.

Durandin a preluat din raportul Tismăneanu teza „catastrofei experimentului totalitar din România”. Ea afirmă că ”regimul comunist a distrus România”. DELOC REAL: În 1945, România era în ruine după al Doilea Război Mondial. Bombardamentele lansate de americani și germani în 1944 asupra celor mai importante unități economice ale țării – uzine, sonde de exploatare şi depozite petroliere, porturi, aeroporturi, linii feroviare, ş.a, ş.a-, cât și asupra populației civile din marile orașe -, au ruinat țara. România a trebuit să înceapă o reconstrucţie rapidă a oraşelor sale năruite şi a reţelei industriale rase de pe faţa pământului de bombele bine ţintite ale raidurilor aeriene inamice, bazându-se exclusiv pe propriile-i mijloace materiale şi pe participarea voluntară a populaţiei. Totul trebuia refăcut pe fondul unei imense sărăcii postbelice. După ani de sacrificii şi eforturi uriaşe din partea populaţiei, cutremurul din 4 martie 1977 a readus România într-o situaţie disperată. (Vom reveni)

Carmen Fărcașiu