Vasile Pușcaș: Aranjamentul de la Viena din 30 august 1940 nu poate fi considerat „arbitraj”

Reputatul istoric clujean Vasile Pușcaș susține în cartea „Dictatul de la Viena, Transilvania şi relaţiile româno-ungare (1940-1944)”, că divizarea Transilvaniei pentru a fi încorporată Ungariei prin dictatul de la Viena din 30 august 1940 a fost efectul metodei compensației folosită de Hitler în politica externă, însoțită de forțarea compromisului.

Expertul în afaceri europene și relații internaționale arată că pentru a-și atinge țelul în politica externă, Hitler apela la amenințarea cu folosirea forței și chiar a declanșării războiului. „Iar pentru a da un semnal de legalitate era simulat apelul la diferite instrumente și metode diplomatice, dar cea mai uzitată cale era divide et impera, prin manipularea intereselor sau neînțelegerilor între anumite state europene (cu atât mai accentuat pentru zona central-est europeană). Pentru aceasta, una dintre metodele frecvent utilizate de Hitler și Ribbentrop a fost și cea a compensației teritoriale, însoțită de forțarea compromisului”, explică universitarul clujean.

Istoricul susține că aranjamentul de la Viena din 30 august 1940 nu poate fi considerat „arbitraj”, așa cum este numit în literatura de specialitate, ci „dictat”, argumentând prin faptul că în emiterea deciziei de la Viena „arbitrii” Ribbentrop și Ciano au folosit proceduri și metode neconforme față de România și Ungaria.

De asemenea, explică, profesorul clujean, percepția înstăpânită în opinia publică a epocii a fost aceea că Transilvania a fost împărțită de Germania și Italia printr-un dictat. „În fapt, cele două Puteri ale Axei au considerat Transilvania ca un teritoriu de compensație prin care au proiectat instrumentarea relațiilor ungaro-române”, menționează Vasile Pușcaș.

Autoritățile de la București au calculat greșit conduita Berlinului

Universitarul clujean remarcă faptul că deși statele europene au urmărit cu atenție felul în care Germania a abordat problema Transilvaniei, precum și relațiile româno-ungare în vara anului 1940, guvernul de la București a fost luat luat prin surprindere. În opinia expertului în relații internaționale, autoritățile române din acea perioadă au crezut că dacă arată servitute quasitotală față de Germania vor primi sprijinul Führerului pentru problema Transilvaniei, cel puțin până la sfârșitul războiului. „După schimbarea de guvern de la București (6septembrie 1940), generalul Antonescu și colaboratorii lui încă erau nedumeriți de decizia de la Viena (30 august 1940). Astfel că, la 13 septembrie 1940, se solicita reprezentanților diplomatici români din Berlin și Roma să aducă explicații la întâmplările care au dus la al doilea dictat de la castelul Belvedere din Viena. Raportul transmis de Raoul Bossy, din Roma, la aproape o săptămână după ce a primit instrucțiunile de investigare a subiectului amintit, a fost cea mai completă analiză de context politico-diplomatic care a intrat în Centrala românească a Externelor. Este limpede că autoritățile vremii de la București au crezut că dacă arată servitute quasitotală față de Germania vor primi sprijinul Führerului pentru problema Transilvaniei, cel puțin până la sfârșitul războiului. Au calculat greșit conduita Berlinului funcție de acțiunile altor actori europeni. Credeau că Hitler va fi ocupat mult timp cu campania din Vest și chiar după căderea Parisului sperau că Anglia va crea mari probleme armatei hitleriste, iar în Est raporturile germano-sovietice se încadrau în aranjamentul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) care-și exercitase efectul și asupra României. În mod corect, Bossy arată însă că ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord de trupele sovietice a impulsionat și accelerat acțiunile revizioniste ale Ungariei care, după ce a profitat de penetrarea germană în Cehoslovacia și Polonia, considera o conjunctură propice să beneficieze și de tulburările create de sovietici în România. Mai mult, guvernanții români nu au crezut că Budapesta va ofensa Berlinul, jucând în balansul relațiilor dintre cele două Mari Puteri, provocând Moscova la înaintarea spre Balcani, zonă în care era interesată nu doar Germania, ci și Italia”, spune Vasile Pușcaș.

Reacția românilor față Dictatul de la Viena

Cât privește reacția românilor față de „soluția” de la Viena, Vasile Pușcaș menționează că grupuri spontane au protestat în mai multe orașe ale țării, iar la Cluj, participanții au trimis o telegramă regelui Carol al II-lea

prin care-l înștiințau că erau hotărâți să apere Transilvania.

„Populația României a aflat despre „soluția” de la Viena a „problemei transilvănene” de la radio (București, BBC, Budapesta etc.) și ziarele de seară, în ziua de 30 august 1940. Chiar în acea seară, grupuri spontane au protestat în mai multe orașe ale țării. Aurel Socol, unul dintre

participanții la evenimentele descrise, își amintea că, la Cluj, zeci de mii

de orășeni și săteni din împrejurimi, au manifestat în mod spontan

împotriva „trădării” celor care „au cedat” la Viena și București: „În Clujul lipsit de vreo directivă din Capitală era o totală nedumerire. Grupuri de cetățeni în toate părțile discutau aprins, indignați cu toții, dornici să întreprindă ceva, dar neștiind precis ce să facă. Elementul maghiar dovedea o prudență retrasă și nu se prea arăta”61. La demonstrația din 31 august, în Cluj, participanții au trimis o telegramă regelui Carol al II-lea prin care-l înștiințau că erau hotărâți să apere Transilvania. Amploarea și tonul manifestației au alarmat liderii din București, chiar premierul Gigurtu acceptând să poarte un dialog telefonic cu reprezentanți ai demonstranților. Conversația a fost halucinantă. Premierul solicita ca cetățenii să accepte supunere totală la deciziile Axei, iar clujenii îi răspundeau că vor „mobilizare, război, rezistență”. Când Gigurtu a spus că decizia guvernului era să păstreze liniște deplină în țară, replica de la Cluj a fost că țara se afla în fața unui dictat și „acest dictat îl refuză națiunea”. După alt schimb de replici amenințătoare, de la Cluj a fost lansată o întrebare despre „atitudinea guvernului față de problema Ardealului”, replica prim-ministrului fiind că românii „trebuie să se supună dictatului, că altfel riscă să piardă întreaga țară și riscă comunizarea”. Iuliu Maniu a sosit la Cluj, în 2 septembrie, dar numai pentru câteva ore, timp în care s-a întâlnit cu un grup de lideri locali, informându-i despre memoriul înaintat de el lui Hitler și îndemnându-i la „rezistență pasivă și la unitate întru democrație”. Ca atare, „Comitetul ardelean pentru organizarea rezistenței”, inițiat rapid de liderii național-țărăniști din Cluj, nu a mai desfășurat nicio activitate. În aceeași zi, comisia româno-ungară, stabilită prin decizia de la Viena, a convenit asupra calendarului și modalităților retragerii administrației și armatei românești din Transilvania de Nord și intrarea în același spațiu a armatei și administrației ungare. Ceea ce înseamnă că Iuliu Maniu a pledat pentru liniștirea spiritelor în Transilvania și, conform concepției sale, a explorat posibilități de conviețuire pașnică între români și maghiari, dar fără a recunoaște legalitatea desprinderii Transilvaniei de Nord de la România”, consemnează istoricul clujean.

Cum se explică bilanțul dezatruos al României din 1940

Specialistul în relații internaționale pune bilanțul dezastruos înregitrat de România în anul 1940 pe seama faptului că statul român arăta în acea vreme ca un stat eșuat care nu mai putea face față pericolelor și amenințărilor de tot felul, iar liderii lui erau predispuși chiar să patroneze o catastrofă națională, numai ei să-și păstreze pozițiile în structura socio-politică. Ca exemplu, remarcă Vasile Pușcaș, cea mai importantă îngrijorare a regelui Carol al II-lea, după cedarea Basarabiei, a fost să obțină despăgubiri din partea bugetului statului român pentru pierderea proprietăților din teritoriul cedat sovieticilor.

„După ce Carol al II-lea a ocupat tronul României, el a fructificat în folos propriu clientelismul politic și a penetrat sistemul partidist și economico-financiar cu formula camarilei, scopul lui fiind acela de a slăbi și fragmenta partidele politice importante, a acumula cât mai multe averi și a conduce autoritar țara. În 11 februarie 1938 a instalat un guvern-marionetă, în frunte cu Patriarhul Miron Cristea, iar în 20 februarie, același an, a abolit Constituția din 1923, înlocuind-o cu alta care a fost dominată de principii corporatiste și concentrarea puterii la monarh. Dictatura carlistă (1938-1940) a mai înregistrat câteva amendamente până la expresia totalitară din vara anului 1940, dar în loc să creeze coeziune și mobilizare națională a generat puternice disensiuni și disfuncționalități la nivelul sistemului politic, al administrației publice și instituțiilor statului. Carol al II-lea și camarila sa și-au argumentat opțiunea spre autoritarism prin contagiunea cu unele state fasciste europene, nevoia de „adaptare” la mersul vremii, dar a trebuit apoi să cedeze părți din teritoriul național tocmai sub presiunea statelor totalitare ale vremii, fiind alungat de la conducerea României de furia populară a românilor (6 septembrie 1940). Chiar și istoriografia românească dinainte de 1989 recunoștea faptul că evoluția țării de la parlamentarism spre dictatura regală a avut determinații interne.46 Criza dictaturii lui Carol al II-lea s-a agravat în

vara anului 1940 pentru că sistemul decizional statal nu a fost capabil să

gestioneze amenințările venite dinspre propriile slăbiciuni și mediul extern. (…) Cert este că domnia regelui Carol al II-lea s-a încheiat la începutul toamnei anului 1940, cu un bilanț dezastruos pentru țară care includea și pierderea a cca 34% din teritoriul țării, aproximativ același procent al populației, din care 23,3% etnici români”, se precizează în volumul apărut la 80 de ani de la Dictatul de la Viena din 30 august 1940.

Istoricul clujean mai suține că deși obiectivul României interbelice pe plan extern a fost de a-și păstra integritatea teritorială și de a-și crea organizații regionale, nu a putut fi realizat deaorece acest lucru solicita existența unui stat cu funcționalitate coerentă și eficientă, cu o economie dezvoltată armonios, o structură social-politică sănătoasă și modernă, o armată echipată corespunzător misiunilor de apărare și bine instruită, ceea ce spune universitarul, din păcate, liderii politici români nu au reușit să concretizeze.

„S-a ajuns, astfel, la situația în care nu doar că se declama gravitatea încercuirii României de către state ostile, dar și la o auto-victimizare datorită. contextului regional, european și internațional, ceea ce a transmis și semnalul în mediile europene că statul român nu avea puterea de reacție politico-diplomatică și militară la amenințările care veneau din Est și Nord-Est, Vest și Sud. Ceea ce s-a și întâmplat în fatidicul an 1940”, conchide Vasile Pușcaș.

Comin PURIȘ