Preşedintele Academiei Române, Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop: Dictatul de la Viena nu are justificare în fața istoriei

„Dictatul de la Viena a lovit în însuși corpul națiunii române, a condus la asuprirea, la chinul și la moartea a milioane de români, a creat drama refugiaților, a însemnat uciderea a peste o sută de mii de evrei de pe teritoriul cedat al Transilvaniei și nu a rezolvat nimic din diferendul teritorial româno-maghiar.”

Germania și Italia naziste au obligat România, la 30 august 1940, la Viena, să cedeze jumătate din Transilvania Ungariei revizioniste conduse de amiralul regent Horthy Miklos. Principalii lideri politici ai Ungariei anului 1940 proveneau din Transilvania, fiind din rândul optanţilor care au ales să se stabilească la Budapesta, după anul 1920: fostul prim-ministru Bethlen Istvan (1874-1946, născut la Gomeşti, judeţul Mureş); prim-ministrul Teleki Pal, numit de Horthy (1879-1941, familia din Transilvania; pro-nazist, în 1920 a inițiat 12 legi antisemite începând cu „numerus clausus – număr limitat”); ministrul de Externe Csaky Istvan (1894-1941, născut la Sighişoara, a participat la negocierea Tratatului de la Trianon, semnat în 1920). Contextul european provocat de cel de-al Doilea Război Mondial, deformarea brutală a lumii, anexările teritoriale ale hitleriştilor, genocidul rasist, megalomania criminală şi ultranaţionalismul lui Hitler care îşi dorea ca întreg continentul să fie la picioarele sale; extremismul, xenofobia, interesele economice majore ale Ungariei care sconta să redevină gestionara bogăţiilor Transilvaniei ca şi în anii dualismului austro-ungar 1867-1918, au făcut posibil Dictatul de la Viena. Strategi români şi străini consideră că dacă România s-ar fi opus Dictatului şi mutilării ţării, în august 1940, teritoriul naţional ar fi fost sfârtecat de atacurile concomitente ale armatelor germane, ungare şi sovietice. Astfel că, decizia Regelui Carol al II-lea de a accepta impunerea nazisto-horthystă a evitat consecinţele unei triple agresiuni, căreia amata română nu i-ar fi putut face faţă. De altfel, armata maghiară elaborase încă din august 1940 un plan de atacare a României, iar guvernul de la Budapesta luase legătura, la Moscova, cu Molotov (semnatar din partea sovietică al Pactului de neagresiune sovieto-german din 1939, Pactul Ribbentrop-Molotov) pentru a afla poziţia acestuia faţă de un conflict militar româno-maghiar. Molotov nu s-a opus planului Budapestei.

Preşedintele Academiei Române, Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, a acordat un interviu cotidianului „Făclia” în care evidenţiază că Dictatul de la Viena a fost rezultatul conjugat al alianței extremismelor îndreptate contra democrației. Prestigiosul academician deosebeşte categoric termenii „dictat” şi „arbitraj”, cel de-al doilea, „arbitraj”, fiind „un eufemism menit să ascundă politica de forță”. „Propaganda maghiară s-a bazat mereu pe iluzia drepturilor „istorice”, contrapusă principiului autodeterminării popoarelor”.

Reporter ‘Făclia‘: România a fost forţată, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, să cedeze 42.000 de kilometri pătrați din teritoriul Transilvaniei locuit majoritar de români. Termenul „dictat” este, în ultima vreme, înlocuit, insidios, cu cel de „arbitraj” folosit de nazişti în 1938 şi 1940. Textul Dictatului de la Viena este odios, cu termeni ultimativi care exclud orice referire la umanitate. Trupele horthyste intrate în Ardeal în 1940 pentru a impune prevederile Dictatului au avut comportamente de sceleraţi: asasinate, masacre – progromul din satele Ip, Trăznea şi Ciumărna din noaptea de 9 septembrie 1940, cu 243 de români asasinaţi barbar, printre ei fiind şi mulţi copii. La protestul românilor faţă de accesele primitive ale horthystilor, primul ministru maghiar Teleki Pál a răspuns: „Nu se poate nuntă fără înjunghiere”. A fost Dictatul de la Viena „revanşa” extremei drepte, a naziştilor, faţă de Tratatul de la Trainon?

Acad. Ioan Aurel Pop: Se spune adesea că tratatele încheiate prin Conferința de Pace de la Paris din anii 1919-1920 purtau în sine germanii celui de-Al Doilea Război Mondial. Se poate să fie așa, dar este nevoie aici de câteva comentarii. O doză de adevăr există în această afirmație așa de gravă, dar cei care au spus asta prima oară au făcut-o în perioada postbelică, după ce nimicitorul conflict din anii 1939-1945 avusese deja loc, pe de o parte; pe de alta, această constatare a fost răspândită mai ales de învinșii din 1918, de cei care pierduseră nu numai războiul, ci și imperiile lor, visele de mărire, avantajele imense avute din asuprirea unor vaste teritorii, popoare și părți de popoare. Al Doilea Război Mondial a fost posibil din pricina regimurilor totalitare de extremă dreaptă, dintre care cel mai odios, nazismul lui Hitler, a dat mâna cu cel mai primejdios regim de extremă stângă, comunismul bolșevic al lui Stalin. După ce URSS cotropise Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, era rândul celuilalt semnatar al Pactului Ribbentrop-Molotov să facă „ordine” așa cum dorește, din punctul său de vedere. Dictatul de la Viena a fost rezultatul conjugat al alianței acestor extremisme îndreptate contra democrației, contra unei Românii care, până în 1940, rezistase (uneori cu arma), cu succes și în fața comunismului (vezi campania din 1919, din Ungaria, de oprire a înaintării comunismului spre centrul Europei) și în fața curentelor totalitare de dreapta. Ungaria a fost, în această ecuație, un pion, este drept că unul important, fiindcă venea cu o tradiție istorică puternică de regat-imperiu (birodalom) dominator asupra multor popoare, de națiune catolică și protestantă, ancorată în Occident. Pe acest fond, Ungaria a cultivat cu obstinație ideologia revizionistă, tema „tragediei Trianonului”, a pierderilor sale majore din 1920 (de fapt, din 1918), a „darului” făcut de învingători „înapoiatei Românii balcanice” etc. Se adaugă aici slăbiciunea Occidentului democratic în fața politicii de forță a lui Hitler și Mussolini, cedările succesive de după 1935-1936 în raport cu agresiunile acestor dictatori, încrederea prea mare a României în garanțiile franco-engleze, pasivitatea României etc. Masacrele produse după 30 august 1940 contra românilor din Transilvania cedată vorbesc de la sine despre „umanismul” și „civilizația avansată” a dominatorilor „Bazinului Carpatic”. În privința denumirii de „arbitraj” – eufemism menit să ascundă politica de forță –, el poate să fie corect din punct de vedere juridic, dar este profund incorect din punct de vedere istoric. România a participat la „discuțiile” de la Viena silită de împrejurări și amenințată cu anihilarea. Arbitrajul se produce când ambele părți, cu inima deschisă și cu speranță în dreptate, acceptă medierea. Evident, ar fi existat și soluția demnă, a neparticipării și a rezistenței, dar demnitatea este, adesea, apanajul națiunilor puternice. Polonia a aplicat o asemenea soluție, a fost ocupată, și-a salvat existența după război, dar a fost mult micșorată și translatată spre vest. Totuși, Polonia, țară catolică, avea alt statut în Occident în raport cu România.

Consecințele insidioase ale politicii ungare tind să submineze unitatea românească

Reporter ‘Făclia‘: Marele Principat al Transilvaniei a fost o entitate autonomă până în anul 1867.Transilvania intrase în componența Imperiului Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, ca Principat autonom, apoi ca Mare Principat condus direct de împăratul de la Viena. În anul 1867, Marele Principat a fost încorporat părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar. Românii au unit Transilvania de România în anul 1918, prin luptele grele duse în Primul Război Mondial, iar la 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba-Iulia, au proclamat Marea Unire cu ţara, decizie validată prin Tratatul de la Trianon, din 1920. Istoria relevă obsesive strategii de culise ale Ungariei de a avea, nelegitim, posesia Transilvaniei. Trecutul acestei provincii româneşti evidenţiază o cruntă exploatare a românilor – reduşi la statutul de iobagi -, de către grofii maghiari, forţarea deznaţionalizării, interzicerea învăţământului în limba română, ştergerea românilor ca naţiune din viaţa publică a Marelui Principat. În timpul Revoluţiei din 1848-1849, Dieta de la Cluj a votat, sub presiunea insurgenţilor maghiari, unirea Transilvaniei cu Ungaria, deşi Dieta nu avea niciun drept să pronunţe o astfel de decizie: forul legislativ al țării putea fi convocat numai de împăratul Austriei. Vorbim, aşadar, de mereu reluate provocări ale unor cercuri extremiste de la Budapesta, de agresivitate, de sfidarea Tratatelor Europene de Pace după Primul şi Al Doilea Război Mondial, de noi jocuri de culise pentru supremaţii teritoriale, de o de-suveranizare a României în Transilvania. Cu ce consecinţe?

Acad. Ioan Aurel Pop: Deocamdată, consecințele concrete politico-teritoriale nu se văd, fiindcă Transilvania, așa cum a fost ea unită cu România, prin decizia majorității populației și prin recunoașterea internațională a acestei decizii la Trianon, este parte integrantă a României, după mai bine de o sută de ani. Cu alte cuvinte, toate tratatele internaționale încheiate în condiții democratice în ultimul secol, de la Trianon până la Helsinki și de la 1946-1947 până azi, au acceptat dreptatea pe care și-au făcut-o românii. Toți actorii internaționali au constatat că cea mai bună soluție pentru respectarea realității etno-demografice și pentru asigurarea stabilității zonei este apartenența Transilvaniei la statul român. Consecințele insidioase și ascunse multora ale politicii ungare sunt, însă, grave și ele tind să submineze unitatea românească și statul român. Românii transilvăneni au ieșit din lungile secolele de asuprire maghiară cu o mentalitate de supuși, iar maghiarii ai ieșit din lungile lor secole de dominare asupra slovacilor, croaților, românilor, sârbilor, rutenilor etc. cu o mentalitate de stăpâni. Deși lucrurile s-au inversat în 1918 în Transilvania, aceste mentalități nu au putut să fie șterse cu buretele. Orgoliul nemăsurat al vechilor stăpâni s-a manifestat sub diferite forme în Transilvania, alimentat permanent (indiferent de regimul politic) de la Budapesta, iar perioada de după 1989 a exacerbat acest orgoliu. Propaganda maghiară s-a bazat mereu pe iluzia drepturilor „istorice”, contrapusă principiului autodeterminării popoarelor. Eroarea fundamentală a acestor campanii revizioniste și dominatoare este neacceptarea realității care spune clar că românii reprezintă majoritatea absolută a populației Transilvaniei și că este firesc ca această provincie să aparțină României. În plus, chemarea istoriei ca argument pentru revizionism este astăzi complet anacronică. Și românii au folosit istoria pentru argumentarea politicilor prezentului, acest lucru fiind greșit și în cazul lor. Mărirea și decăderea din istoria popoarelor trebuie să aparțină studiului istoricilor și nu propagandei politice contemporane.

Dictatul de la Viena a lovit în însuși corpul națiunii române

Reporter ‘Făclia‘: În timpul Dictatului de la Viena, Universitatea din Cluj a trebuit să se refugieze la Sibiu şi la Timişoara, altfel risca să fie victima dezlănţuirii primitive a horthyştilor. Facultăţile de Litere şi Filosofie, de Medicină şi de Drept s-au mutat la Sibiu, iar Facultatea de Ştiinţe s-a refugiat la Timişoara…

Acad. Ioan Aurel Pop: Bejenia noastră universitară a fost un episod tragic, care a frânt marea împlinire culturală și științifică din 1919. Universitatea Națională a Daciei Superioare (după numele dorit de Vasile Pârvan), denumită, din 1927, Universitatea „Regele Ferdinand I”, era, după două decenii de funcționare, un adevărat templu performant al educației superioare și cercetării din România și din Europa Centrală. Continuarea activității la Sibiu și la Timișoara a asigurat o anumită continuitate, dar a fost departe de a răspunde exigențelor și premiselor bune, trasate la fondare prin „Datoria vieții noastre”. Totuși, universitatea clujeană a pus (între anii 1940-1944) baze solide viitoarelor școli înalte din aceste două orașe, care și-au tras din activitatea dascălilor și studenților clujeni rădăcini pentru propriile universități de mai târziu. Dictatul de la Viena a lovit în însuși corpul națiunii române, a condus la asuprirea, la chinul și la moartea a milioane de români, a creat drama refugiaților, a însemnat uciderea a peste o sută de mii de evrei de pe teritoriul cedat al Transilvaniei și nu a rezolvat nimic din diferendul teritorial româno-maghiar. Am văzut, într-o carte recentă, o întrebare-capcană, din arsenalul istoriei contrafactuale, foarte la modă în acest moment: oare România nu ar fi făcut la fel ca Ungaria, dacă ar fi fost în situația acesteia? Mai întâi este de spus că România nu avea cum să fie în situația Ungariei, pentru că românii nu au avut un stat multinațional supradimensionat în Evul Mediu. România nu a pierdut mari teritorii cu populație neromânească pe care să le fi stăpânit prin forță secole la rând. Iar când a pierdut asemenea mici teritorii (cum a fost Cadrilaterul, cedat Bulgariei în 1940), câștigat la 1913, nu a dus necontenit campanii revizioniste, resemnându-se cu realitatea demografică, etnică și politică. Celelalte pierderi ale României au însemnat teritorii cu majorități românești – deznaționalizate în parte, dar rămase cu majorități românești – frânte cu forța de marele vecin de la Răsărit.

Carmen Fărcaşiu