”ACCEPTĂM SAU NU ARBITRAJUL?”

●Dilema României în 29/30 august 1940●

Prăbușirea sistemului internațional de alianțe și modificările intervenite în echilibrul european între 1938 și 1940, au pus România într-o mare dificultate. Situația s-a agravat și mai mult odată cu încheierea Pactului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, înțelegere care prevedea alte schimbări de frontiere, așa încât, la începutul toamnei lui 1939, politicienii români conștientizau faptul că era doar o chestiune de timp până ce viitoare modificări teritoriale în Europa Central-Răsăriteană aveau să aibă loc. Printre cele mai discutate frontiere au fost cele stabilite, în urmă cu două decenii, la Trianon, printr-un tratat care a generat controverse imediat după semnarea lui și care a rămas un subiect actual, supraviețuind ca parte integrantă a procesului de instrumentalizare politică a istoriei în cei 100 de ani care deja s-au scurs.

Procesul de contestare a frontierelor Europei Centrale și de Est stabilite după Primul Război Mondial a fost însoțit de controverse privind modul de protecție și integrare a minorităților etnice. În ceea ce privește România, Ungaria a formulat cele mai multe acuze, existența graniței comune româno-ungare fiind o sursă permanentă de tensiuni, atât între cele două state, cât și între minoritatea maghiară și majoritatea română, respectiv între minoritatea maghiară și statul român. Falimentul sistemului de pacificare de la Paris și reviziile teritoriale care avuseseră deja loc după preluarea puterii la Berlin de către Adolf Hitler, l-au determinat pe premierul maghiar să readucă în discuție problema Transilvaniei. În 1940, contextul era favorabil Ungariei, având în vedere atât poziția Uniunii Sovietice față de România (rușii sprijinind revendicările Budapestei asupra Transilvaniei), cât și a Germaniei și Italiei, ultimele două țări menționate speculând cu abilitate poziția revizionistă maghiară față de România, Cehoslovacia și Iugoslavia, pentru a slăbi capacitatea de rezistență a tuturor țărilor din Bazinul Dunărean și a le forța să susțină interesele Axei. În definitiv, penru a-și realiza scopurile, Hitler avea nevoie de aliați printre țările mici din regiune, care să-l sprijine în acțiunile pe care le avea în vedere.

Pornind de la această realitate, liderul german și-a îndreptat mai întâi atenția asupra Ungariei și Bulgariei, socotindu-le ca posibili sprijinitori ai Germaniei. Pactul de la München din septembrie 1938 a deschis calea agresiunii hitleriste spre Răsărit. Ca urmare, s-a intensificat și propaganda revizionistă desfășurată în Ungaria de numeroase organizații iredentiste, revizionismul maghiar devenind factorul de presiune folosit de Budapesta asupra românilor, cehoslovacilor și sârbilor.

1940-unul dintre cei mai dificili ani ai istoriei României

Marea ocazia pentru Ungaria a venit în vara anului 1940, an care a consemnat și ultima încercare vizibilă de încorporare a Transilvaniei în frontierele maghiare. Memoria celor patru ani, când jumătate din Transilvania a reajuns parte a Ungariei, a rămas și s-a transmis printre toți locuitorii provinciei, indiferent de etnie, instalând însă în conștiința unor etnici maghiari, speranța că restabilirea structurilor statale ungare în Transilvania ar mai putea fi posibilă cândva, chiar dacă după cel de-al doilea Război Mondial, o nouă conferință de pace, a recunoscut valabilitatea frontierei româno-maghiare stabilite la Trianon.

1940 a fost unul dintre cei mai dificili ani ai istoriei României. Abia trecuseră câteva săptămâni de la cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică când, în iulie 1940, Germania a solicitat autorităților române începerea unor negocieri cu Bulgaria și cu Ungaria, prin care să se pună capăt disputelor teritoriale. Opțiunile diplomatice și militare erau extrem de reduse, iar România era izolată, înconjurată de state care-i solicitau teritorii, cu o excepție, Iugoslavia.

În această conjunctură, au început tratativele cu bulgarii la Craiova, iar cu maghiarii la Turnu-Severin. Referitor la diferendul româno-bulgar privitor la Cadrilater, Bucureștiul a recunoscut că s-a făcut o greșală când a fost ocupat acel teritoriu, iar prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, a acceptat revenirea la frontiera anterioară Pacii de la București din 1913. În ceea ce priveşte frontiera româno-maghiară, negocierile de la Turnu-Severin, începute în 16 august, au fost complicate, neajungându-se la nici un rezultat, ceea ce până la urmă, a stârnit nemulțumirea lui Hitler. Delegația maghiară a solicitat României un teritoriu de 69.000Km2, cu o populație de aproape 4 milioane de locuitori, majoritatea fiind români. Față de pretențiile maghiare, punctul de vedere românesc a fost exprimat în 19 august. Negociatorii românii au solicitat un schimb de populație, cu un corectiv teritorial care să permită evacuarea completă a maghiarilor din România. Soluția schimbului de populație era favorabilă atunci României, deoarece îi ofereau avantaje tactice, negocierile putând fi extinse chiar pe mai mulți ani, existând șansa de a se evita o schimbare de frontieră pe parcursul anului 1940. Delegaţii maghiari au respins argumentele româneşti şi au insistat asupra principiului teritorial, ceea ce a determinat întreruperea tratativelor.

În urma urma presiunilor germane, în 22 august, Regele Carol al II-lea a avut o discuţie cu membri ai delegaţiei române la negocierile de la Turnu-Severin. Valeriu Pop, șeful delegației noastre la negocierile româno-maghiare, a solicitat Regelui convocarea unui Consiliu de Coroană, în care să se discute și să se stabilească poziția României față de cererile Budapestei.

Consiliul de Coroană s-a întrunit în ziua de 23 august. După trecerea în revistă a situației în care se găsea România, prezentarea fiind făcută de premierul Ion Gigurtu și de ministrul afacerilor străine, Mihail Manoilescu, Valeriu Pop a detaliat modul în care s-au desfășurat negocierile de la Turnu-Severin, motivele suspendării, argumentele celor două delegații, etc. Consiliul de Coroană a decis reluarea negocierile și a recomandat delegației române să încerce să obțină din partea Ungariei următoarele: 1) adeziunea irevocabilă la principiul etnic şi la schimbul de populaţie. 2) să se hotărască numărul maghiarilor cărora urma să li se aplice schimbul de populaţie ; 3) să se stabilească abia apoi consecinţele teritoriale ce decurgeau după îndeplinirea primelor două solicitări. Pe baza acestui mandat, delegația română a reluat negocierile cu partea maghiară în ziua de 24 august, însă acestea au fost repede întrerupte, de data aceasta definitiv, maghiarii neacceptând solicitările românești.

În a doua jumătate a lunii august 1940, tensiunile dintre România și Ungaria erau foarte mari, sovieticii amenințând la rândul loc că în cazul unui conflict armat între cele două țări, vor interveni de partea ungară și vor ocupa și alte teritorii românești. În situația dată, pentru a preveni un război româno-maghiar și o intervenție sovietică în regiune, Hitler i-a convocat la Viena pe reprezentanții României și Ungariei. Atât delegația română (condusă de Mihail Manoilescu), cât și cea maghiară, au ajuns la Viena pregătite pentru noi tratative bilaterale. Circumstanțele au dovedit că s-au înșelat. Cu toate că reprezentantul Germaniei, Joachim von Ribbentrop, a avut consultații separate cu delegația fiecărei țări, esența discuțiilor a constat în întrebarea dacă părțile vor accepta dinainte hotărârile cuprinse în decizia luată de Germania și Italia privitoare la Transilvania.

România a mai primit doar cinci minute pentru a formula un răspuns

Galeazzo Ciano

În noaptea de 29/30 august 1940, la București a avut loc un nou Consiliu de Coroană, convocat de urgenţă şi sub presiunea a ceea ce se petrecea la Viena. Era Consiliul în care s-a discutat o singură chestiune, dacă România trebuia sau nu să accepte arbitrajul germano-italian, despre ale cărui prevederi nu avea nici o informație. Mai mult chiar, Bucureștiului i-a mai fost transmis de la Viena că, în caz de refuz al arbitrajului, țara urma să fie atacată de Ungaria, cu tot concursul tehnic al Germaniei și Italiei și, în același timp, și de ruși, așa încât va fi sfârșitul statului român. Tot atunci, reprezentantul Italiei la Viena, ministrul de externe Galeazzo Ciano, a informat partea română că respingerea arbitrajului va fi considerată ca un act de dușmănie față de Axă. În schimb, din momentul acceptării, toate frontierele României vor fi garantate. Nu s-a mai pus problema schimbului de populației. Totodată, Consiliului de Coroană i s-a adus la cunoștință că Ungaria a acceptat arbitrajul. În acele condiții extrem de tensionate, Consiliul de Coroană a trebuit să decidă asupra unor prevederi care-i erau complet necunoscute. Reprezentanții Germaniei și Italiei au sperat să obțină răspunsul românilor până la finele zilei de 29 august. Neobținându-l, termenul a fost prelungit două ore, până la ora 2:00, apoi până la 3:00; 3:20; 3:30 și 3:40. Cum nici la ultimul termen acceptul sau respingerea României nu ajunseseră la Viena, la 3:40, România a mai primit doar cinci minute pentru a formula un răspuns.

În discuțiile care au avut loc pe tot parcursul nopții de 29/30 august, cei prezenți la Consiliul de Coroană au exprimat mai multe posibile soluții, dar marea dilemă era dacă, în cazul respingerii arbitrajului, România putea rezista invaziei armatelor maghiare, sovietice și poate și a celor germane. Regele a solicitat punctul de vedere a reprezentanților armatei în Consiliul de Coroană. Răspunsul lor a fost că în caz de conflict armat, s-ar putea rezista maximum două săptămâni, răspuns care, ca și în cazul Basarabiei și Bucovieni de Nord din iunie 1940, a înlăturat orice speranță de apărare militară. În acea șituație, cu vot nominal, Consiliul de Coroană a decis, în majoritate, acceptarea arbitrajului. Decizia României nu s-a putut transmite la Viena în cinci minute de la expirarea ultimului termen, s-a transmis 20 de minute mai târziu, la ora 4 a dimineții zilei de 30 august 1940.

Ca urmare a prevederilor arbitrajului, România a trebuit să cedeze un teritoriu de cca. 43.000km2, cu o populație de peste două milioane și jumătate de locuitori, dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari, cca 3% germani, precum și alte etnii. Evacuarea autorităţilor române urma să se facă în 15 zile. Toți locuitorii Ardealului cedat primeau automat cetățenia maghiară, dar aveau șase luni la dispoziție dacă doreau să opteze pentru cetățenia română. Păstrarea cetăţeniei române era condiţionată de mutarea în România în termen de un an de zile, putând lichida bunurile imobile și duce în România orice bun mobil doreau.

Politică de maghiarizare și dislocări de populație

În lunile septembrie-noiembrie 1940, în teritoriul cedat a funcţionat administraţia militară. Ulterior, până în toamna lui 1944, a fost instaurat un regim civil, care a introdus o politică de maghiarizare, unele dislocări de populaţie, înregimentarea românilor în detaşamente de muncă, etc. Au avut loc şi incidente sângeroase săvârşite împotriva populaţiei civile de origine română în Sălaj, Mureș și alte locuri, incidente cunoscute și bine reflectate de istoriografia noastră de-a lungul timpului. Puterile Axei au fost sesizate despre conflictele sângeroase din Nordul Transilvaniei de către ministrul român la Roma, Raoul Bossy, ceea ce a determinat Italia şi Germania să aplice Ungariei avertismentul cel mai categoric. De asemenea, ministrul italian la Bucureşti a fost însărcinat cu organizarea unei anchete oficiale asupra evenimentelor reprobabile din Transilvania, anchetă rămasă fără ecou printre români.

Privind în urmă, este clar că arbitrajul de la Viena din 30 august a fost decis de Germania și Italia în baza unor urgențe politice, rezultate în urma ocupării Basarabiei și Nordului Bucovinei de către sovietici, a presiunilor maghiare și a faptului că guvernul de la Budapesta a jucat pe față cartea sovietică, dar mai ales datorită interesului Germaniei de a evita atunci o conflagrație în Sud-Estul Europei, de pe urma căreia infrastructura și resursele materiale și umane ale regiunii ar fi fost distruse, Hitler nemaiputând beneficia de ele în timpul războiului împotriva Uniunii Sovietice. Dând parțial satisfacție Ungariei la 30 august 1940, Hitler și-a asigurat apoi atât sprijinul României, cât și al Ungariei, fiecare din cele două state sperând ca, la un moment dat, să obțină întreaga Transilvanie. În ce privește România, este evident că votul Consiliului de Coroană a fost determinat de faptul că autoritățile române au trebuit să aleagă între salvarea statului (chiar și cu granițe mult reduse) și posibilitatea dispariției sale. Nicolae Iorga și-a notat în jurnalul său în acea zi, că prin decizia Consiliului s-a păstrat ființa statului, armata a rămas intactă, iar viitorul nu-i este complet închis României. Și a avut dreptate, viitorul a readus din nou întreaga Transilvanie în granițele statului român!

Marcela SĂLĂGEAN

Bibliografie

– Amblocz Balázs, Transilvania reîntoarsă 1940-1944, Iași, Institutul European, 2014

– Raoul Bossy, Amintiri din viața diplomatică (1918-1940), vol. II, 1938-1940, ediție și indice Stelian Neagoe, București, Ed. Humanitas, 1993

Nichifor Crainic, Zile Albe. Zile Negre. Memorii I, Bucureşti, Casa Editorială ‘’Gândirea’’, 1991

Valeriu Florin Dobrinescu, România şi Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947). Bătălia diplomatică pentru Ardeal, Ed. Viitorul Românesc, 1996

– Grigore Gafencu, Misiune la Moscova 1940-1941. Culegere de documente, ediție îngrijită de Ion Calafeteanu, Nicolae Dinu, Nicolae Nicolescu, București, Univers Enciclopedic, 1995

– N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940, ediție îngrijită, introducere și note de Andrei Pippidi, București, Editura Humanitas, 2019

Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii. Iulie-August 1940, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1991

– Valeriu Pop, Bătălia pentru Ardeal, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1992

– Katarina Ristveyova, Anton Hrubon, Jan Mitoc, ”Primul Arbitaj de la Viena și Slovacia (context internațional, rezultate și consecințe), în: Cele două arbitraje de la Viena (1938,1940), din perspectiva istoriografiilor română și slovacă, Editori Radu Mârza, Marek Syrny, Cluj-Napoca, Editura Aronaut, 2017

Marcela Sălăgean, Transilvania în jocul de interese al Marilor Puteri (1940-1947), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013

Aurică Simion, Dictatul de la Viena, București, Ed. Albatros, 1996

Toth Szilard, Partidul Maghiar și problema minorității maghiare în Parlamentul României în perioada interbelică, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2008

Articole din aceeasi categorie

One Response to ”ACCEPTĂM SAU NU ARBITRAJUL?”

  1. dancp

    niciun politician incepind cu sasul,continuind cu pdlpnl,usr,psd,pmp nu au zis nici pis de diktatul de la viena
    30 august 1940
    precis ppe al ue si alti mari din ue nu au dat ok
    rusine antiromanilor