Conferința de Pace de la Paris reflectată în presa vremii

Proiectul editorial derulat de Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” în contextul aniversării a 100 de ani de la semnarea tratatelor de pace de după Primul Război Mondial continuă astăzi cu un studiu semnat de Marina Trufan privind modul în care presa vremii a tratat Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920.

Sunteți adunați aici pentru a repara răul care a fost făcut și pentru a preveni reapariția acestuia. Țineți în mâinile dumneavoastră viitorul lumii. În deliberările voastre importante, vă las domnilor. Declar deschisă Conferința de la Paris!”, rostea la 18 ianuarie 1919, președintele francez Raymond Poincaré, într-un discurs care a sensibilizat opinia publică de la acea vreme, fiind preluat de marile cotidiene din lume.

Ziarul „Adevarul”, 20 iunie 1919

Evenimentul a atras atenția presei, deoarece marca oficial atât finalul Primului Război Mondial, cât și începutul unui proces de modernizare politică, economică și socială care avea să fie clădit pe ideea de unitate națională și diplomație. De asemenea, avea ca scop găsirea tuturor pârghiilor necesare care să evite izbucnirea unei conflagrații de dimensiunea celei anterioare.

Explozia presei din întreaga lume a fost generată de faptul că la Paris trebuiau luate cele mai importante decizii cu privire la chestiuni în relațiile internaționale, precum pedepsirea responsabililor pentru declanșarea Primului Război Mondial, problema reparațiilor, trasarea pe hartă a noilor granițe pentru state care apăreau din cenușa vechilor imperii, dar și clarificarea chestiunii naționalității. Au fost invitate treizeci și două de state, împărțite în funcție de propriile interese: state cu interes general (Franța, Italia, Marea Britanie etc), state cu interese speciale (România, Polonia, Grecia, Belgia etc.) și state cu interese neutre (Peru, Uruguay, Bolivia). La fel ca și războiul, forma sub care avea să se încheie pacea a fost considerată și ea o noutate, fiind învăluită în confuzie încă de la început, deoarece politicienii au învățat din mers reguli, scopuri sau proceduri. Marile Puteri – Franța, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Italia – prin Consiliul celor Patru, aveau de rezolvat o chestiune extrem de importantă, și anume aceea a organizării reuniunilor oficiale care să rezolve interesele puterilor aliate mici și mijlocii, dar de asemenea să constituie tratate prin care să „negocieze” cu statele învinse. Aveau de redefinit din nou, ca și predecesorii lor de la Viena, granițe, însă de data acesta, politicienii de la 1919 trebuiau să țină cont și de Asia, Africa sau Orientul Mijlociu, mai ales în contextul în care lumea secolului XX se schimbase, iar acțiunile lor erau puse acum sub lupa opiniei publice.

Revizionismul, din ce în ce mai evident

Presa a avut un aport imens în preluarea și transmiterea informațiilor în întreaga lume, având așteptări mari de la Conferința de Pace, iar riscul dezamăgirii era și el destul de prezent. La 18 ianuarie 1919, când a avut loc deschiderea Conferinței, frontierele României nu erau definitivate și nici recunoscute de către Marile Puteri prin acorduri oficiale. De asemenea, o parte din teritoriu se afla sub diferite ocupații străine, iar revizionismul unor țări precum Ungaria sau Uniunea Sovietică era din ce în ce mai evident. Deși ajunsă la Paris în 13 ianuarie 1919, ziarul „Universul” a scris că România întârziase să trimită la timp lista delegaților pentru Conferința de Pace, din cauza unor neînțelegeri interne, iar I.I.C. Brătianu a trebuit să se confrunte din nou cu Consiliul celor Patru. Ziarul „Viitorul” și-a arătat îngrijorarea cu privire la relația dintre prim-ministrul român și președintele conferinței, francezul George Clemenceau: „Ieșirile lui Clemenceau la adresa primului delegat al României, modul sumar în care expedia unele chestiuni din cele mai importante pentru țara noastră fără să le cerceteze îndeaproape, i-au făcut o reputație de ostilitate susținută împotriva țării și a lui Brătianu în general, dar la fel de adevărat este că în ciuda caracterului său, Clemenceau, nu era un dușman declarat. Alte forțe ne erau vrăjmașe și îl obligau să ia atitudine alături de ele.” (Viitorul, februarie 1919). De asemenea, atunci când același ziar a trecut în revistă reușitele premierului la Conferință, „Adevărul” a atacat în termeni duri această decizie, precizând faptul că România ar fi putut avea o reprezentare mai obiectivă dacă Take Ionescu ar fi făcut parte din delegația României, prin prisma legăturilor pe care le-a avut cu premierul britanic David Lloyd George.

„Adevărul”, An XXXII, nr. 10808, 18 iunie, 1919

Presa românească, deși se confrunta în acea perioadă cu probleme, precum lipsa hârtiei sau cenzura, a abordat o tematică diversă cu privire la conferință. Subiecte, precum situația minorităților sau a Banatului, chestiunea frontierelor, dar și a securității colective, erau nelipsite de pe prima pagină a ziarelor de mare tiraj, ca „Universul” sau „Adevărul”, dar și a celor afiliate unor partide politice, cum era „Viitorul”, ziarul Partidului Național Liberal. Pe lângă acestea, presa prelua și articolele ziarelor din străinătate cu privire la România, pe care le încadra într-o rubrică separată.

Folosirea tehnicilor de propagandă în sprijinul obiectivelor de politică externă a fost exploatată de România încă din decembrie 1918. Această metodă a suferit mutații de-a lungul vremii și a adoptat diverse moduri pentru a apăra și promova proiectul românesc al unirii, însă pentru acea perioadă, cea mai accesibilă tehnică era presa și instrumentele cu care aceasta putea lucra, precum imaginea sau caricatura. Principala direcție pe care ziariștii români au insistat la Paris a fost presa, deoarece aceasta avea capacitatea de a forma curente de opinie. Acest lucru a dus la constituirea unui serviciu de presă al delegației Române care a avut misiunea de a elabora un buletin de presă cu scopul de a fi distribuit cât mai larg. Pentru acest lucru era nevoie de jurnaliști sau colaboratori cu experiență, care să semneze articole de fond cu problemele României în principalele periodice franceze. Ionel Brătianu a înțeles de la început rolul important al presei în reprezentarea intereselor românești la Paris și a aprobat și finanțat serviciul de presă. Imediat după instituirea acestuia, a apărut în cotidianul francez „Le Temps” un articol despre unitatea națională a României, care avea misiunea de a prezenta o imagine a țării cât mai favorabilă în rândul opiniei publice internaționale.

Ion. I.C. Brătianu, criticat de „Adevărul”  

Presa din România, din cauza relației sale defectuoase cu ziarul „Adevărul”, l-a criticat constant în paginile sale pe Ion I.C. Brătianu, pe durata șederii în capitala Franței, atât din pricina neînțelegerilor cu Marile Puteri, referitoare la clauzele din tratatul de pace cu Austria, cât și în ceea ce privește negocierea privind chestiunea Banatului, teritoriu care a devenit obiect de dispută între diplomaţia sârbă şi cea românească încă de la începutul războiului. Guvernul sârb şi-a propus ca obiectiv principal de război eliberarea popoarelor iugoslave de sub stăpânirea austro-ungară şi crearea unui stat al tuturor iugoslavilor, întins până la frontierele etnice. România, de cealaltă parte, a promovat în presă, în anii neutralității o politică de apărare a intereselor naţionale.

Primul ziar românesc care a tratat pe larg astfel de subiecte, a fost „Universul”, fondat în anul 1884 de către italianul Luigi Cazzavilan. Acesta s-a adresat unei mari categorii de populație, iar după Primul Război Mondial a devenit cel mai popular ziar din România. A fost un cotidian cu scop informativ, al cărui tiraj ajungea la aproape 200.000 de exemplare, pe care Stelian Popescu l-a transformat într-o afacere de mare succes, urmărind articole de politică internă și externă.. Redacția sa, numită și „palat”, a fost cel mai modern sediu pentru un ziar al acelor vremuri din România, constituind o dovadă concludentă a succesului de care se bucura publicația. Din capătul străzii unde se afla sediul redacției „Universul”, începea o altă stradă pe care comuniștii au rebotezat-o simbolic „Constantin Mille”, unde se afla redacția unui alt ziar de mare succes, „Adevărul”. Acesta a fost creația lui Alecu V. Beldiman, care nu a renunțat niciodată la atitudinea de frondă asupra politicii românești, ci din contră, a format cotidianul în această viziune. Beldiman, un susținător al lui Alexandru Ioan Cuza, a fondat cotidianul în iarna anului 1871 pentru a duce o campanie împotriva lui Carol I, pe care îl numea „străinul”, iar pe frontispiciu a apărut Ferește-te române de cui străin în casă, o indicație a poziției ostile față de Carol I. Atunci când ziarul a fost preluat de Constantin Mille, alege să păstreze linia trasată de întemeietor, astfel că ulterior țina sa a devenit Ionel Brătianu și alți membri ai Partidului Național Liberal. Mille i-a oferit valențe de stânga deoarece, înainte de toate, istoria l-a cunoscut pe el ca fiind un simpatizant al mișcării socialiste. Atât pentru „Universul” sau „Adevărul”, care erau publicații cu tiraj mare, era esențial ca cele mai noi evenimente politice să ajungă către public numeros. Din acest punct de vedere Conferința de Pace de la Paris din 1919 reprezenta un domeniu de interes pentru ziariștii vremii.

„Adevărul”, An XXXII, nr. 10808, 18 iunie, 1919

Presiunea aspectelor politice și teritoriale a contribuit în cea mai mare măsură și la această explozie a subiectelor din presă referitoare la conferință. Acestea au generat schimbări în redacția unor publicații importante. În fond, presa era cel mai important mijloc de difuzare a ideilor politice și tot ea a avut puterea de a influența opinia publică. A devenit astfel necesar ca ziarele să aprofundeze chestiuni de istorie, geopolitică, drept internațional sau economie, astfel nu ar fi putut să câștige încrederea cititorilor. În acest sens, profesorul Marian Petcu, în lucrarea Tipologia presei româneşti, semnalează că apariția numărului mai mare de ziare și reforma prin care trec cele cu tradiție, în perioada Conferinței de Pace, se datorează problemelor ridicate după încheierea războiului, precum schimbările politice și culturale care au făcut ca din ce în ce mai mulți participanți la viața socială să fie interesați de evoluția situației politice și de programele principalelor partide.

Stilul gazetăresc era unul ușor de înțeles, reprezentând ceea ce Pamfil Șeicaru numea „arta de a spune cât mai mult cu cuvinte puține”. Fraza trebuia să fie clară, iar imaginea simplă și ajutătoare. Oamenii doreau stabilitate, astfel că ziarele vremii o ofereau în paginile lor după propriile orientări politice. Rolul presei a fost acela de a exercita o putere cât mai mare de convingere. De asemenea, în aceeași perioadă, ziarele se confruntau cu o lipsă acută de hârtie, preţ scăzut, tiraj mare şi finanţare din reclamă, astfel, directorii de gazete precum Stelian Popescu („Universul”), Pamfil Şeicaru („Curentul”) sau Constantin Mille („Adevarul”), au început să se afirme. Cuvântul și imaginea au început încă din preajma Conferinței de Pace de la Paris să fie controlate de ziariști determinați să devină cât mai accesibili și să cuprindă un public cât mai larg cu subiectele lor, de aceea cele mai des întâlnite pe prima pagină erau cele de natură politică. De asemenea, lumea secolului XX a fost una care cunoscuse traume și căuta vindecarea lor, iar acest lucru a transformat-o într-o consumatoare de senzațional. Ziariștii erau conștienți de impactul pe care îl putea avea imaginea, și au știut că aceasta cântărește mai mult decât orice text scris, mai ales în condițiile în care o parte însemnată a populației încă nu știa să citească. De aceea, în preajma semnatarii Tratatului de la Trianon, de exemplu, „Adevărul” încă îl critica în termeni duri pe Ion I.C. Brătianu, pe frontispiciul ziarului apărând texte scurte, precum „Regatul a eliberat Ardealul de Ungaria. Ardealul nu ar putea elibera Regatul de Brătianu”.

Spre deosebire de cotidiene precum „Universul” sau „Viitorul”, care s-au concentrat în transmiterea informațiilor către populație, și foarte rar aduceau critici diplomaților români prezenți la Paris pentru negocieri, ziarul „Adevărul” nu s-a ferit în a-și afirma ostilitatea față de modul în care premierul român reprezenta interesele României la conferință. Apogeul a fost atins în momentul în care imaginea și repetiția au intrat în atenția opiniei publice, iar prin etichete, Constantin Mille a reușit să creeze o atitudine dușmănoasă în rândul opiniei publice cu privire la premierul român. I.G. Duca consemnează în memoriile sale faptul că a rămas impresionat de contrastul între ceea ce lumea credea despre Ionel Brătianu și ceea ce el reprezenta de fapt, dar mai ales că opinia publică din România, influențată de contextul perioadei, a contribuit la crearea acestei imagini negative. De asemenea, a subliniat că în mare parte, presa a înțeles prea puține din concepția lui Brătianu, referitoare la Conferința de Pace, fiindcă ea ar trebui înțeleasă prin lentilele istoriei și în baza contingențelor de moment.

Atmosfera începutului de secol XX a format o nouă tipologie de oameni politici și cu siguranță a schimbat modul în care s-a practicat jurnalismul. Conferința i-a forțat pe gazetari să studieze probleme de drept sau geografie politică pentru a putea ține pasul cu marile probleme ce se dezbăteau la Paris. Marele eveniment a contribuit în mod direct, împreună cu diplomația românească, dar și cu presa, la reconstrucția statului român modern unitar, al cărui test a fost la Paris, atunci când după un război care a lăsat în urmă daune ireparabile și care a modificat harta întregii Europe, conferința de pace a avut rolul să o redefinească, stabilind o nouă paradigmă în relațiile internaționale și în politica externă, cea a diplomației.

Marina Trufan

Bibliografie:

Adevărul”, an 32, nr. 10801, iunie 1919; an 32, nr.10722, mai 1919;

Le Temps”, an 59, nr. 21015, ianuarie 1919.

Universul”, nr 72, ianuarie 1919.

Viitorul”, an 12, nr. 33045, februarie 1919.

Duca, I.,G., Portrete și Amintiri, București, ed. Humanitas, 1990.

Macmillian Margaret, Făuritorii păcii. Șase luni care au schimbat lumea, București, ed. Trei, 2018.

Șeicaru, Pamfil, Istoria presei, Pitești, ed. Paralela 45.

Petcu, Marian, Tipologia presei românești, ed. Institutul European, Iași, 2000.

Articole din aceeasi categorie