Rolul lui Petru Groza în reintegrarea Transilvaniei de Nord-Est în graniţele fireşti ale României 1944-1945 (I)

Presa anilor ’30 a scris nu o dată despre “Cazul Petru GROZA”. Cazul unui mare proprietar şi om de afaceri, fost parlamentar şi ministru, care a uimit lumea cu retragerea benevolă din lumea politică. Şi care s-a reorientat, parcă în răspăr cu strălucitele sale abilităţi probate pînă atunci, către o impopulară ideologie de extremă stîngă.

Nimic nu-l silise la un asemenea pas. Poziţia lui de clasă şi statutul său economic şi social îl atrăgeau în direcţia opusă.
Băcia, comuna lui natală, este aşezată pe malul Streiului, care izvorăşte de la poalele muntelui Retezat, de sub umbra cetăţii Sarmizegetusa. Ea poartă pecetea celor mai multe sate din această ţară a dacilor, cu ţărani români purtînd încă vie amintirea iobăgiei şi asupririi regimului feudal maghiar. Tot aici, la Băcia, la 7 decembrie 1884, vede lumina zilei Petru Groza, primul fiu a lui Adam Groza, preot ortodox, şi Maria, fiica preotului Popoviciu din Ocolişul Mare, lîngă Haţeg. Strămoşii lui Petru, care din tată în fiu au slujit la altarul Domnului ca preoţi, erau de baştină din Munţii Apuseni, Ţara Moţilor, comuna Rovina. În anul 1848, bunicul, preotul Adam Groza, se mută în apropiere de Deva, păstorind comunele Toltia Mare, Toltia Mică şi Băcia. Străbunicul lui Petru este Simion Groza, preot, faimosul tribun al lui Avram Iancu, mort în anul 1849, în bătălia cu ungurii de la Dupăpiatră, judeţul Hunedoara. Mormîntul lui se află în cimitirul din Ţebea, lîngă mormîntul lui Avram Iancu, sub gorunul lui Horea.

Pe bună dreptate, Petru Groza, referindu-se la descendenţa şi profilul locului unde s-a născut, scrie următoarele: “ … m-am născut şi mi-am trăit copilăria la dangătul clopotelor de vecernie, în mirosul tămîiei şi gustul prescurei, la umbra turnului bisericii strămoşeşti.”
A urmat clasele primare la Coşteiul Mare, unde nu demult tatăl său fusese ales preot, şi la Lugoj, la şcoala maghiară, iar pe cele secundare la Colegiul Evanghelic Maghiar din Orăştie.
Politica de deznaţionalizare şi asimilare a românilor din Ardeal, promovată de guvernele ungare, a determinat închiderea şcolilor româneşti, pentru a-i constrînge pe români să urmeze şcolile maghiare, cu program de învăţămînt bine ticluite, astfel, încît elevii români să-şi însuşească integral cultura maghiară, neavînd posibilitatea de a învăţa nimic, dar absolut nimic, în limba lor maternă şi din cultura proprie. Aşa se întîmpla şi la Liceul maghiar din Orăştie, aflat într-o regiune românească.

Între anii 1903-1905, tînărul Petru Groza a studiat la Facultatea de Drept şi Studii Economice din Budapesta. În 1905 şi-a continuat studiile la Berlin, iar apoi la Facultatea de Drept Comercial şi Economie Politică din Leipzig. În anul 1907, obţine titlul de doctor în ştiinţe juridice, cu distincţia magna cum laudae.
La întoarcerea în ţară, dr. Petru Groza a practicat avocatura la Lugoj, apoi la Deva. De asemenea, s-a implicat în viaţa Bisericii Ortodoxe Române, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului, din anul 1911 şi pînă la moarte.

După Unirea din 1918, Petru Groza era în plină ascensiune politică. Între anii 1921-1927, deţine funcţia de ministru şi ministru secretar de stat în cele trei guverne formate de Paridul Poporului, condus de generalul Averescu, şi cinci mandate de deputat în Parlamentul României Mari.
Ascensiunea economică (industrială, financiară şi latifundiară) îl dusese pe culmi la vîrsta de numai treizeci de ani. Activa ca membru ori ca preşedinte în zeci de consilii de administraţie ale celor mai puternice întreprinderi industriale şi bancare din Ardeal, Banat, Bucovina şi Vechiul Regat. Este preşedinte al unor mari organizaţii profesionale, printre care şi cea mai puternică, Uniunea Generală a Industriaşilor din România.

Îşi dă repede seama, cu un asemenea exerciţiu, că, pe terenul afacerilor, posibilităţile sale sînt nelimitate. Dar este deja sastisit de această activitate, care a devenit previzibilă. Se retrage deja din numeroase consilii de administraţie în 1926, pentru a veni la putere ca ministru în cel de al treilea guvern Averescu. Un an mai tîrziu, 1927, guvernul din care făcea parte este răsturnat, printr-un meschin joc de culise. Întreaga situaţie i se părea umilitoare şi inacceptabilă. Revoltat, Petru Groza se retrage la Deva, într-un exil autoimpus, renunţînd complet la activitatea politică, dedicîndu-se afacerilor sale.

Întors la Deva, Petru Groza îşi propune să uite complet învăţăturile lumii vechi. Se află într-un moment al redefinirii şi al căutărilor (inclusiv în doctrina naţional-socialistă). Se va fixa în final, la stînga, pe o poziţie cu totul neobişnuită nu doar pentru statutul său economic şi social, ci şi pentru tendinţele dominante ale vremii, care se grupează tot mai la dreapta, către extremă.

Despre această perioadă, despre frămîntările sale privind drumul pe care va merge în viitor, Petru Groza, scrie următoarele: “ Retragerea mea din arena politică şi economică în solitudinea de la Deva a fost începutul unei perioade de 7 ani, în care mi-am revizuit tot ce învăţasem în această perioadă şi mi-am aplicat o reţetă radicală: am luat un burete şi am şters de pe tabla cunoştinţelor mele toate formulele pe care le-am învăţat pe vremuri la universităţile din Budapesta, Berlin, Leipzig, şi dornic de a cunoaşte sensul obiectiv şi ultim al realităţilor contemporane, ţinînd seama de experienţele cîştigate de omenire în ultimul sfert de secol, îndeosebi de uriaşa experienţă făcută prin înfiinţarea primului stat socialist, Uniunea Sovietică, am păşit din nou la studiu, începînd cu alfa noilor doctrine economice şi politice” (Petru Groza, Adio lumii vechi! Memorii, Bucureşti, Compania, 2003).

La sfîrşitul anilor ’20, tactica lui îi aduce limpezirea de care avea nevoie. O intuiţie formidabilă şi de neclintit, deşi totul în jur o contrazicea, îl va călăuzi în deceniile care vin. Iar această intuiţie este: lumea cea veche va pieri cu necesitate! În ceea ce-l priveşte, a început să se pregătească, pentru lumea nouă care sta pe cale să se nască şi care corespunde unei viziuni halucinante, incredibile: “cetăţenii” vor fi înlocuiţi cu “tovarăşii” (Dorin-Liviu Biftoi, Petru Groza, Ultimul burghez, Bucureşti, Compania, 2004).
Această previziune s-a făcut cu cinsprezece ani, înaintea invaziei sovietice în România, atunci cînd mulţi contemporani aveau impresia că Groza suferă de inabilitate, de o mare naivitate, cel puţin pe plan politic.

Petru Groza a revenit în prim-planul scenei politice româneşti după actul de la 23 august 1944, în urma căruia România a întors armele împotriva Germaniei, cu scopul declarat de a elibera Transilvania de Nord-Est de sub ocupaţia Ungariei.
După arestarea lui Antonescu, regele a numit un nou guvern, format din tehnicieni şi militari, în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid – PNŢ, PNL, PSD, PCR – din Blocul Naţional Democrat avea cîte un reprezentant.

În ziua de 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite, document care stabilea noul statut internaţional al ţării noastre, ieşirea din războiul antihitlerist şi angajarea în lupta contra Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea graniţelor româno-sovietice din 28 iunie 1940. În acest fel, România devenea o ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar S.U.A. şi Marea Britanie au girat această realitate istorică “prin acordul procentelor” încheiat între Stalin şi Churchil, în octombrie 1944, potrivit căruia România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90%.

La 13 octombrie 1944, Partidul Comunist şi Partidul Social Democrat au denunţat în mod oficial actul de colaborare cu Partidul Naţional Liberal şi cu Partidul Naţional Ţărănesc în cadrul Blocului Naţional Democrat, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă coaliţie, denumită Frontul Naţional Democrat, sprijinit de trupele sovietice de ocupaţie, a pornit o vehementă campanie împotriva partidelor istorice. Frontul Plugarilor, creat în 1933 de dr. Petru Groza, a aderat la noua coaliţie de stînga. Din cauza presiunilor politice, la data de 4 noiembrie 1944, generalul Sănătescu a format un nou guvern, în care dr. Petru Groza a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Noua componenţă a guvernului era departe de a satisface forţele de extremă stîngă, care au continuat lupta pentru cucerirea puterii politice integrale. Masele au fost scoase în stradă sub lozinca democratizării aparatului de stat. Divergenţele amplificate dintre F.N.D. şi partidele democratice burgheze au dus la demisia, după mai puţin de o lună de zile, a celui de al doilea guvern Sănătescu. La 6 decembrie 1944, este numit, învestit, guvernul condus de generalul de corp de armată Nicolae Rădescu. Groza îşi păstrează mandatul de viceprim-ministru.
Prof. univ. dr.
IOAN BOJAN