REVOLUŢIA DE LA 1848-1849 DIN TRANSILVANIA

La 1848, Europa a fost martora unor ample revoluţii, evenimente de inspiraţie liberală şi democratică, îndreptate împotriva regimurilor absolutiste.
Revoluţia a început mai întâi în Italia (la Palermo), la 12 ianuarie 1848, apoi s-a extins în Franţa, culminând cu răsturnarea regelui Ludovic Filip şi proclamarea republicii (22 februarie 1848). Apoi s-a dezvoltat progresiv spre răsărit, cuprinzând Germania, Imperiul Habsburgic, Ţările Române. La 13 martie, revoluţia a izbucnit în Austria (la Viena), la 15 martie la Pesta, în Ungaria, unde guvernul revoluţionar condus de Kossuth Lajos a desfiinţat iobăgia şi a promovat alte reforme democrat-liberale, menite să ducă la progresul ţării. Până la sfârşitul lunii martie, unii lideri ai românilor transilvăneni au privit cu simpatie Revoluţia Maghiară, ce afişa o serie de principii liberal-progresiste, pe care aceştia promiteau să le extindă în întreaga Transilvanie. În acelaşi timp însă, conducătorii revoluţiei maghiare nu au ţinut seama de revendicările sociale şi naţionale ale românilor din Transilvania şi ale popoarelor slave, aflate şi ele sub Habsburgi, dar dominate economic şi cultural de nobilimea maghiară, care socotea propice momentul revoluţionar pentru refacerea graniţelor vechiului regat feudal maghiar, prin anexarea teritoriilor acestor naţiuni, inclusiv Transilvania. Politica de zădărnicire a aspiraţiilor de libertate naţională de către conducătorii maghiari a provocat dezbinarea unităţii de luptă antihabsburgică, ajungându-se la conflicte militare între forţele revoluţionare, între români şi unguri, la război civil.
Pentru români, populaţie majoritară în provincie, nu erau suficiente promisiunile de libertate individuală şi de progres pe care le oferea programul revoluţiei din Ungaria. Românii cereau să fie reprezentaţi în organele legislative şi executive ale provinciei, recunoaşterea limbii şi a naţionalităţii lor, drepturi egale cu ceilalţi locuitori aflaţi în inferioritate numerică. Or, aceasta nu se putea realiza prin includerea Transilvaniei într-o Ungarie în care urma să existe o singură naţiune şi o singură limbă oficială, cea maghiară. Din acest motiv, în primăvara anului 1848, unirea Transilvaniei cu Ungaria devine principala preocupare a revoluţiei transilvănene. Unii dintre ei – mai cu seamă George Bariţiu (1812-1893), editorul Gazetei de Transilvania, care, din 1838, a devenit purtătorul de cuvânt al intelectualilor români şi eruditul Timotei Cipariu din Blaj, intelectuali gata să servească cu devotament poporul, salută cu entuziasm reformele menite să înlocuiască instituţiile feudale, să desfiinţeze iobăgia, să acorde drepturi cetăţeneşti egale tuturor locuitorilor ţării, fără deosebire de naţionalitate – erau de acord cu unirea Transilvaniei cu Ungaria, în schimbul garantării limbii şi culturii române. Bariţiu credea că toate dezacordurile cu guvernul revoluţionar al Ungariei puteau fi rezolvate în spirit liberal.
Simion Bărnuţiu, aprig luptător pentru drepturile naţionale ale românilor, avea o părere total diferită faţă de Bariţiu asupra evenimentelor ce se petreceau în Transilvania, inclusiv asupra unirii ei cu Ungaria. El nu s-a mulţumit cu cererea unor intelectuali români: eliberarea iobagilor, drepturi naţionale, garantarea folosirii limbii române în administraţie, şcoli, acces la toate funcţiile –, Bărnuţiu pretindea mai mult: recunoaşterea naţiunii române în sens politic. Aceasta însemna, în concepţia de atunci, autonomie naţională pe un teritoriu propriu, aşa cum aveau saşii şi secuii pământul lor. Românii – în viziunea lui Bărnuţiu – nu puteau să-şi păstreze darul cel mai de preţ, naţionalitatea, decât într-o Transilvanie autonomă, în care reprezintă majoritatea populaţiei.
Ca şi alţi intelectuali români, Bărnuţiu cerea ţinerea unei adunări române, gândindu-se la un congres al „inteligenţei” – Avram Iancu şi Papiu Ilarian –, la o mare adunare populară.
La 25 martie 1848, Simion Bărnuţiu îşi redactează manifestul intitulat Provocaţiunea, primul act cu caracter programatic al revoluţionarilor români din Transilvania. În document se respinge ideea unirii Ardealului cu Ungaria atâta vreme cât românii nu erau recunoscuţi ca naţiune cu drepturi politice şi se făcea apel la solidaritate naţională a tuturor claselor şi forţelor sociale şi politice româneşti. La începutul lunii aprilie 1848, profesorul blăjean Aron Pumnul a lansat şi el un document cu caracter programatic, în care ideea principală era necesitatea convocării unei adunări naţionale a românilor ardeleni.
La 18/30 aprilie 1848 a avut loc, la Blaj, în ciuda opoziţiei autorităţilor, o primă adunare reprezentativă a românilor, la care au participat aproximativ 4000 de persoane, majoritatea ţărani, sub conducerea lui Avram Iancu, Papiu Ilarian, Ioan Buteanu şi alţi tineri, studenţi în drept şi teologie. Adunarea, cunoscută sub numele de Adunarea din Duminica Tomii, nu a adoptat nici un program. Ea este, totuşi, importantă prin faptul că întrunirea câtorva mii de ţărani a făcut să crească încrederea acestora în forţele proprii, să ducă de aici cuvântul intelectualilor legaţi de popor. Ţelurile revoluţiei, de eliberare naţională şi socială pătrund în conştiinţa maselor ţărăneşti, cimentându-se legăturile între masele de ţărani şi intelectuali, grăbindu-se fuziunea dintre planul elitar şi cel ţărănesc, suportul pe baza căruia au acţionat în comun în Revoluţia de la 1848-1849.
În Transilvania, momentul culminant al revoluţiei l-a constituit Adunarea Naţională a românilor de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, în 3-5/15-17 mai 1848, la care au participat peste 40.000 de români de pe întreg teritoriul Transilvaniei. În fruntea revoluţiei s-au aflat personalităţi de seamă, precum: Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu, Andrei Şaguna, Papiu Ilarian, Eftimie Murgu, Axente Sever, Ioan Buteanu ş.a., puternic ataşaţi de durerile şi umilinţele pe care le îndurau românii ardeleni, de împlinire a aspiraţiilor acestora de a deveni naţiune liberă, egală în drepturi cu toate celelalte naţiuni care trăiesc pe acest teritoriu. Adunarea a depus jurământul faţă de naţiunea română, faţă de patrie şi împăratul de la Viena; apoi a aprobat programul revoluţionar, intitulat „Petiţiunea naţională”. El cuprindea principalele obiective ale revoluţiei române în Transilvania: independenţa naţională a naţiunii române şi egalitate în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania, reprezentarea proporţională în Dietă, folosirea limbii române în administraţie şi în legislaţie, biserică naţională de sine stătătoare cu rang de mitropolie, desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor, libertatea cuvântului şi a tiparului, abolirea privilegiilor etc.; pe de altă parte, românii au reacţionat energic faţă de tendinţele conducătorilor revoluţiei maghiare, în frunte cu Kossuth Lajos, de a realiza o alipire forţată a Transilvaniei la Ungaria, fapt prin care se urmărea lichidarea individualităţii politico-administrative a Principatului şi, mai grav, dispariţia tuturor naţiunilor nemaghiare de aici, printr-un program intensiv de maghiarizare a acestora, încât să rezulte pe teritoriul Transilvaniei o singură naţiune, care să se numească „naţiunea cea mare şi tare, ungurească”. În celebrul său discurs, intitulat „Români şi unguri”, prezentat în catedrala de la Blaj, în faţa intelectualităţii româneşti, venite la cea de a doua adunare naţională, profesorul Simion Bărnuţiu se pronunţă categoric împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. El spunea răspicat că „uniunea” aceasta, „pentru unguri e viaţă, iar pentru români e moarte, pentru unguri e libertate nemărginită, pentru români – servitute eternă”. Bărnuţiu conchide că românii transilvăneni nu pot accepta o astfel de decizie, întrucât „afară de o mână de saşi şi unguri mestecaţi printre români, Ardealul e proprietate adevărată a naţiunii române”. Aşadar, pentru românii ardeleni, libertatea naţională a devenit obiectivul suprem al luptei lor, condiţie fundamentală de care depindea existenţa ca naţiune, aici, în inima patriei natale.
În ciuda opoziţiei românilor care constituiau populaţia majoritară, Dieta nobililor maghiari de la Cluj a votat, la 18/30 mai 1848 „uniunea” Principatului Transilvaniei cu Ungaria, act politic sancţionat apoi de împăratul habsburgic Ferdinand I, prin care a urmărit dezbinarea forţelor revoluţionare române şi maghiare, cu scopul de a le supune mai uşor, ceea ce, până la urmă, a reuşit. Nu este greu de înţeles hotărârea tuturor românilor de a nu accepta „uniunea” cu Ungaria; de a rupe colaborarea cu revoluţionarii unguri şi de a trece de partea imperialilor de la Viena, care, cel puţin formal, le-au făgăduit libertate.
Din momentul votului în Dieta de la Cluj, autorităţile maghiare au considerat Transilvania ca parte integrantă a Ungariei. Până în luna martie 1849, armata maghiară, condusă de generalul polonez Bem, a reuşit să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia regiunilor rămase sub controlul austriac (cetatea Alba Iulia) sau românesc (Munţii Apuseni).
Pentru anihilarea oricărei forme de rezistenţă a românilor ardeleni şi a saşilor, pentru supunerea lor forţată, nobilimea maghiară a lansat lozinca „Uniune sau moarte”, în virtutea căreia a organizat „tribunalele de sânge” şi au fost lansate asupra localităţilor româneşti numeroase expediţii înarmate, cărora le-au căzut victime zeci de mii de români. Asemenea măceluri împotriva românilor s-au petrecut la Mihalţ, la începutul lunii iunie 1848, la Luna etc. Printre cei executaţi se află şi pastorul sas Stephan Ludwig Roth, care s-a pronunţat împotriva legii de introducere a limbii maghiare ca limbă oficială în Transilvania: „Nu văd nevoia de a impune o limbă oficială a ţării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci este limba română”. Pentru opiniile sale şi pentru participarea la revoluţie, L. Roth a fost condamnat la moarte de  un tribunal militar maghiar şi executat la Cluj, în 1849.
În sprijinul administraţiei maghiare s-au organizat gărzi militare secuieşti. În octombrie 1848, acestea au prădat şi incendiat oraşul Reghin. În aceleaşi zile au fost atacate cu sălbăticie populaţia românească din zona Mureşului superior şi din văile adiacente, ca de pildă Valea Gurghiului, unde au căzut victime zeci de oameni nevinovaţi, schingiuiţi şi ucişi prin cruzime înfiorătoare.
Intransigenţa nobilimii maghiare şi represiunea declanşată împotriva românilor a determinat convocarea pentru 3/13 septembrie 1848, la Blaj, a celei de a treia adunări naţionale la care au participat  60.000 de oameni înarmaţi cu lănci şi furci. Adunarea respingea încorporarea Transilvaniei în Ungaria şi se cerea redarea autonomiei provinciei; se solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunii împotriva celor care se opuneau autorităţii guvernului revoluţionar maghiar. De aici încolo se va derula calvarul înfruntărilor sângeroase din Munţii Apuseni.
În octombrie 1848, comandantul armatelor imperiale din Ardeal a comandat guvernului revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, proclamând restaurarea regimului constituţional austriac. Se declanşează, astfel, şi pe teritoriul Transilvaniei, războiul civil, în care au fost implicaţi români luptând alături de armatele austriece împotriva trupelor revoluţionare maghiare. Revoluţionarii români din Ardeal nu s-au subordonat deplin politic şi militar armatei imperiale. În Munţii Apuseni, Avram Iancu a organizat rezistenţa românilor împotriva invaziei armatei maghiare.
În ianuarie-iulie 1849 are loc epopeea apărării Munţilor Apuseni de către armatele ţărăneşti, comandate de Avram Iancu, atât împotriva armatelor nemeşilor maghiari, cât şi a armatei revoluţionare maghiare, condusă de generalul Bem, de ocupare a Munţilor Apuseni, bastionul rezistenţei naţionale româneşti.
Toate acestea aveau loc în condiţiile în care zona Munţilor Apuseni rămăsese singurul teritoriu neocupat de armata generalului Kossuth, care pusese stăpânire pe întreaga Transilvanie, în vederea alipirii ei forţate la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române majoritare.
Avram Iancu, unul dintre principalii conducători ai Revoluţiei din 1848-1849, şi-a organizat oamenii în 15 legiuni militare, conduse de prefecţi şi tribuni, el însuşi prefect al Legiunii „Auraria gemina”, a avut, numai în perioada octombrie 1848 şi până la jumătatea lunii iulie 1849, cel puţin 14 înfruntări sângeroase cu armata maghiară, care încerca să pătrundă şi să ocupe zona Munţilor Apuseni.
Una dintre aceste înfruntări, cu armata maghiară, condusă de maiorul Hatvani, în luna mai 1849, a avut urmări tragice, atât pentru români, cât şi pentru maghiari. Este vorba de omorurile de la Abrud.
În mai 1849, în zonă soseşte avocatul Ioan Dragoş, deputat în Parlamentul de la Budapesta, ca trimis special al lui Kossuth, pentru a-i convinge pe Avram Iancu, pe români, să depună armele şi să sprijine revoluţia maghiară, fără a li se oferi nimic din doleanţele lor sociale şi naţionale.
Condamnabil de încrezător în promisiunile lui Kossuth, de încheiere a unui armistiţiu pe perioada tratativelor, Dragoş insistă să-i cheme la Abrud pe Iancu şi principalii lui comandanţi, pentru a lua în discuţie mesajul pe care l-a adus de la Kossuth. El repetă această chemare chiar şi după ce s-a aflat că soldaţii lui Hatvani înconjuraseră Abrudul, încălcând armistiţiul cerut de Kossuth, promiţându-le românilor că nu li se va întâmpla nimic rău. Poate tocmai această insistenţă le-a trezit moţilor neîncrederea în Dragoş, ceea ce a determinat ca Iancu şi cei mai mulţi dintre comandanţii săi să părăsească Abrudul, mergând în taberele lor. Ocupând Abrudul, armata lui Hatvani comite o serie de crime împotriva românilor. Prefecţii Petru Dobra, Ioan Buteanu şi tribunul Molnar, care au întârziat plecarea din Abrud, au fost prinşi şi ucişi. Moţii, înfuriaţi de cele întâmplate şi dornici de răzbunare, se înarmează şi, la scurt timp, ocupă oraşul, îl incendiază şi-l curăţă de invadatori. Însuşi Hatvani abia scapă şi, împreună cu circa 3-400 de soldaţi, se refugiază la Brad.
Mulţi români şi maghiari, bărbaţi, femei şi copii, au căzut victime răzbunării muntenilor. Moţii l-au considerat pe Dragoş ca trădător, el fiind executat. Planul diabolic al lui Kossuth, de a-i lua prin surprindere pe Avram Iancu şi ceilalţi conducători ai moţilor, de a-i ucide şi de a lichida rezistenţa românilor din Apuseni, a fost dejucat.
Între timp, a început contraofensiva armatei austriece sprijinită de trupele ruse, aflate în Principatele Dunărene încă din vara anului 1848. La 9/31 iunie 1849, armata maghiară, comandată de generalul Bem, este înfrântă de trupele ruse la Albeşti, lângă Sighişoara; la 29 iulie/10 august are loc înfrângerea definitivă a armatei maghiare, la sud de Timişoara. La 1/13 august 1849, armata maghiară sub conducerea generalului Gorgey Arthurum capitulează la Şiria, lângă Arad, depunând armele în faţa armatei ruse, comandată de generalul Ivan Paskevici. Imediat după acest eveniment, comandantul armatei austriece a cerut românilor să depună armele, inclusiv legiunile conduse de Avram Iancu, neînvinse până atunci de către armata revoluţionară maghiară.
Revoluţionarii din Ţara Românească (Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Magheru ş.a.), care s-au refugiat în Transilvania, pentru a nu fi arestaţi de  turci, au încercat să realizeze reconcilierea dintre revoluţia românească ardeleană reprezentată de Avram Iancu şi cea maghiară, reprezentată Kossuth Lajos. În acest sens, au avut loc apeluri ale lui Nicolae Bălcescu către Kossuth şi către Avram Iancu, pentru a înceta vărsările de sânge şi a-şi uni eforturile împotriva duşmanului comun – Imperiul Habsburgic. Dar Kossuth şi colaboratorii săi nu au renunţat la atitudinea arogantă de stăpânitori şi nu de colaboratori ai românilor, nici la anexarea Transilvaniei; nu au acceptat nici un fel de drepturi politice şi sociale pentru români, din contră, au aţâţat populaţia maghiară, îndeosebi pe secui, la un război necruţător împotriva românilor transilvăneni. Abia când armatele ruso-austriece se apropiau de înfrângerea revoluţiei, guvernul Ungariei, constrâns de împrejurări, a acceptat să semneze cu Bălcescu, la Seghedin, în 2/14 iulie 1849, „Proiectul de Pacificare”, act prin care guvernul ungar se obliga să asigure românilor dreptul la folosirea limbii materne, abolirea corvezilor şi prestaţiilor feudale ş.a.; iar românii se obligau la o colaborare cu ungurii împotriva habsburgilor. Înţelegerea s-a realizat însă prea târziu şi nu mai era timp de a fi pusă în practică; considerând-o tardivă, inutilă şi lipsită de sinceritate din partea conducătorilor maghiari, Avram Iancu a refuzat să o semneze.
Nenorocirile încleştării din 1848-1849 au avut urmări grave pentru unguri şi români. Au murit oameni şi s-au produs mari distrugeri materiale. Românii din Apuseni au pierdut patru prefecţi, mai mulţi subprefecţi, peste zece tribuni, peste 100 de centurioni, mai bine de o sută de preoţi şi protopopi spânzuraţi, 300 de sate arse, peste 200 de biserici distruse şi peste 40.000 de ţărani ucişi, împuşcaţi, spânzuraţi sau căzuţi în lupte. Unii istorici susţin că, în urma confruntărilor din timpul revoluţiei, au fost ucişi 40.000 de români. Alţii că, în numărul menţionat, trebuie cuprinşi nu numai românii, ci şi maghiarii, saşii, armenii, evreii, ţiganii şi ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, deveniţi victime ale revoluţiei. Dar faptul că românii reprezentau, în epocă, majoritatea populaţiei provinciei îndreptăţeşte afirmaţia că, dintre cele circa 40.000 de victime ale revoluţiei, cea mai mare parte au fost români.
Acesta este doar o parte din preţul pe care l-au plătit moţii, în frunte cu Avram Iancu, pentru ca Cetatea Munţilor Apuseni să rămână singurul teritoriu al Transilvaniei care nu s-a aflat niciodată sub ocupaţie militară maghiară.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Editura Şcoala Ardeleană, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, 2016.
2. Vasile Nuţiu, Istoria Românilor şi Cultura Civică, Fundaţia Culturală „Vasile Netea”, Târgu-Mureş, 2010.
3. Ştefan Pascu, Din Istoria Transilvaniei, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1961.
Prof.univ.dr. Ioan BOJAN