Resacralizarea spațiului

Recitind câteva lucrări fundamentale despre obiceiuri și credințe românești, am rămas cu totul fermecat. Aceste lucrări sunt scrise într-o limbă românească frumoasă, curată, înmiresmată. Această limbă se află în dureros contrast cu actualul jargon stradal, urât, vulgar, repezit și hăituit de „barbarisme” fără rost. Lucrările de care vorbesc  au fost semnate de Simion Florea Marian, Tudor Pamfilie și Simion Mangiuca. Primul  fusese preot în Bucovina, al doilea ofițer de carieră din Tepu, Tecuci, iar al treilea, avocat în Oravița. (O foarte documentată monografie a operei lui Simion Mangiuca a fost alcătuită, în anii douăzeci ai veacului al XX-lea, de profesorul Ilie Ruzmir, originar din Borlovenii-Vechi, Țara Almajului). Cum spuneam, aceste lucrări vorbesc despre obiceiurile românești și sărbătorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX. O perioadă de care ne despart ceva mai mult de o sută de ani. La scară istorică, un răgaz scurt.

Informațiile sunt copleșitoare, numeroase, diverse, fermecătoare. Ne este înfățișat „spațiul” de viață imediată, modul în care trăiau și se raportau la timp, anotimp, viață imediată și viață spirituală, strămoșii noștri nu prea îndepărtați, bunici și străbunici. Ceea ce ni se înfățișează este uluitor. Era o viață vie, mereu cu evenimente. O vreme în care nu era răgaz pentru „plictiseală” și lenevie, mentală și fizică. „Omul” nu era sclavul necesitații, al „orarului” și „condicii”; zilele de sărbătoare erau numeroase și observarea lor obligatorie. Răgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent. În permanență avea loc un „eveniment”, care trebuia întâmpinat cu grijă, cu pregătiri, cu atenție elaborată. „Calendarul” satelor și al fiecărui membru al lor era foarte încărcat, și fiecare persoană participa și avea rol un în ciclul festiv. Deoarece un ciclu festiv, de sărbătoare, era un ciclu în care mereu să înălța laudă lui Dumnezeu, I se cerea milă și se reamintea că fiecare membru al comunității este, în chip ideal, cetățean al Raiului. Frumusețea era în tot locul, și ea se manifesta sub infinite forme: prin port, prin comportament, prin cântare, prin bucățele așezate pe masă. Întregul spațiu era văzut sfânt și era trăit în sfințenie. Toate aceste sărbătoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic. Chiar dacă în formele practice se mai vedeau urme antecreștine, acele urme erau în totul „îmblânzite” și integrate înțelegerii ortodoxe. Toți oamenii știau că rânduiala ortodoxă este cea bună și că puterile răului trebuie aruncate. Era un spațiu întreg, fără spărturi, un spațiu sacru. Se poate spune că dacă această viață comună era trăită, la capătul ei toți și fiecare redeveneau cetățeni ai Raiului. Într-o asemenea înțelegere, efectiv ne putem închipui cu uluire mulțimea Sfinților Români, „norul de Sfinți” care se roagă pentru noi. Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngăduit pierderea noastră!

Acest fel de viață a fost viu și vibrant până în urmă cu șaptezeci sau optzeci de ani. Apoi, obiceiurile și tradițiile au început să fie uitate, eliminate și persecutate. Persecuția s-a făcut mai întâi printr-un soi de „didactică” simplă și prostească. S-au aflat semidocți și destui nătărăi care să vorbească despre „mulțimea superstițiilor”, a atitudinilor „retrograde”, a „robiei (!!!) față de obiceiuri. Tot asemenea indivizi au vorbit despre „eliberarea” prin ateism și cercetare „științifică”. (Bineînțeles, trecând sub tăcere că toți oamenii de știință autentici au fost, au avut concepții teiste.)

Iar apoi s-a întărit puterea răului, a ateismului militant și violent. O perioadă în care credința a fost persecutată activ și violent. O perioadă în care biserici au fost închise sau distruse, o perioadă în care mănăstiri au fost închise sau distruse și călugări persecutați cu furie. Cu voia lui Dumnezeu, acea vreme a trecut. Dar în locul ei s-a instalat secularismul consumerist degradant. Larma, dezordinea și destrăbălarea sunt prezentate ca stări naturale și firești. În cazul românilor, personalitățile esențiale au fost diminuate, calomniate, insultate: de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale. Tinerei, necopți la minte și fără multă minte dau curs acestor chemări și se pierd fără urmă. În spatele acestor „chemări” stă același „șarpe bătrân”, aceeași negativitate pură, răul distilat. Iar manifestările lui sunt aceleași: parazitismul, impostura și parodia. Un miros greu și o figură rânjind hâd sunt ceea ce se oferă.

Spațiul, în toate manifestările lui, s-a încercat a fi desacralizat, lipsit de sfințenie și deci de rost și direcție. Mă voi referi doar la modul în care a fost scoasă dimensiunea sacră din Istorie. Evenimentele și desfășurarea istoriei, deci a vieții neamului omenesc, a fost înfățișată ca scurgere fără consecință, la voia unor circumstanțe economice și la voia „oamenilor”, și mai exact a „oamenilor” răi. Căci trebuie să înțelegem bine că orânduielile omenești, TOATE, sunt rele și singurul mod de a nu fi, de a nu sta complice, este ca în toate împrejurările să te afli de partea celor care „pierd”, a văduvei, orfanului, săracului. Nu este altă cale.

Acest pustiu duhovnicesc, pe care îl străbatem, a generat doar disperare și vid. Dar acest pustiu duhovnicesc este o manifestare a haosului și haosul este o stare temporară. Vedem în jurul nostru că acest haos începe să se risipească, și asta înseamnă: RESACRALIZAREA SPAȚIULUI. Este un marș care a început, dar a început cu avânt, bucurie și fără teamă. În cazul Românilor, ca întotdeauna, această renaștere a început prin Ortodoxie. Nu este întâmplător, căci Hristos este Trupul mistic al acestei Biserici și Hristos ÎNVIE!

Biserica Ortodoxă s-a restabilit în mod uluitor și în timp foarte scurt. Mânăstirile s-au consolidat, ierarhia s-a reînnoit, clerul s-a întinerit cu cadre excelente, pregătite și profesional și pentru munca de pastorație. Un singur simptom, o singură manifestare este ilustrativă, în legătură cu această resacralizare a spațiului.

Imediat după 1990, când România era în paragina post-comunistă, fiecare Biserică se înfățișa că o oază de prospețime. Intrarea în curtea oricărei Biserici însemna intrarea într-un alt „spațiu”, mai bun și mai cald. Treptat, mesajul Bisericii a început să își facă efectul și, cu o uluitoare repeziciune, Biserica Ortodoxă a devenit Trupul în care Românii aveau cea mai mare încredere. Iar asta în ciuda faptului că în jur se auzea huietul și larma satanică a unor organizații neguvernamentale și a „imbecililor utili” care le urmează.

Unii încep să vadă din nou pe Maica Domnului, pururea rugătoare pentru noi, pe Sfinții fiecărei zile, care le stau alături, pe îngerul păzitor care nu îi părăsește niciodată, Mila lui Dumnezeu care se revarsă. Văd aceste lucruri și realități, căci ochii și vederea duhovnicească se redeschid. Iar în ultima vreme vedem cum prezentarea istoriei românilor este și ea resacralizată; dimensiunea duhovnicească a acțiunii strămoșilor este din nou încorporată în înțelegerea trecutului și a făgăduinței lui pentru viitor. În acest sens, exemplare sunt sesiunile istorice organizate în jurul mânăstirilor. Așa sunt „Zilele Putnei”, unde Domnitorii Moldovei sunt înfățișați ca ceea ce ei au fost, domni de țară și ortodocși; așa a fost conferința „Mircea cel Bătrân, domnitor creștin”, o manifestare organizată de Episcopia Vâlcei, și așa a fost sesiunea de comemorare a Uniri din 1859, organizată de către Patriarhie și la care a participat și președintele României, precum și toate celelalte manifestări ale Bisericii referitoare la Marea Unire.

Acest model de simbioză între credință și cultură se răspândește. Este parte din minunata resacralizare a spațiului românesc, și aceasta înseamnă regăsirea fericirii de a te putea ruga ortodox și de a merge, cu rugăciunea, din lumină în Lumină și din bucurie în bucurie.

Alexandru NEMOIANU