Rănile Iubirii – ferestre ale Inimii Domnului

După sărbătoarea Învierii Domnului, noi, cei de azi, am rămas cu un risc permanent: acela de a „expedia” prezenţa Domnului înviat departe, până anul viitor, la următoarele Paşti, reîntorcându-ne la viaţa/mormântul relaţiei de rutină cu un Dumnezeu depărtat şi îmbrăcat în norme şi porunci, nepersonal. Cu alte cuvinte, cu riscul de a nu voi să privim viaţa noastră nouă în Lumina nouă şi a relua la purtare ochelarii cu lentile depăşite, mai convenabili, întrucât ne economiseşte examinare, actualizare a dioptriilor şi cost.

Lumina primită la Înviere a avut puterea să ne facă să ne vedem şi pe noi şi pe Dumnezeu altfel şi ar trebui, zi după zi, să ne conducă la pasul făcut de apostolul Toma, respectiv la a trece de la a crede despre Dumnezeu una sau alta, atribuindu-i un anume portret, la „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. E un pas de făcut zilnic, căci tot atât de frecvent ne pândesc fricile, întrebările, confuzia şi neîncrederea născute cine ştie când, dar purtate înainte, poate ani de zile…

Fără a deveni judecători sau cenzori ai altora, fără a pretinde să avem ca păstori şi tovarăşi de drum nişte sfinţi cu aureolă, nu putem nega faptul că anii scurşi de la „eliberarea” Bisericii au lăsat răni, semne dureroase pe credinţa noastră, pe speranţa noastră, pe iubirea noastră, pe aşteptarea şi entuziasmul nostru, pe înţelegerea noastră…, chiar dacă Cristos a înviat. E fragilă credinţa noastră, poate mai ales când trebuie să ne confruntăm cu umbrele noastre, când entuziasmul întâlnirii cu Domnul a slăbit, frânt de copleşirea de zi cu zi; când ne ciocnim de atitudinea blazată a atâtor creştini ce contrazic credinţa pe care o profesează. De aceea, opt zile după Înviere, am avut Duminica Tomii, patronul credincioşilor răniţi, nevoiaşi ai milostivirii divine. Ce sentimente stăpâneau inima ucenicilor tremurânzi de atunci şi de azi? Cu siguranţă frica şi ruşinea de a fi dezertori, poate neştiuţi de alţii, dar sigur ştiuţi de Domnul, ruşinea de a nu fi rămas cu El, de a nu-L fi căutat îngrijoraţi când L-au pierdut… (precum Maria şi Iosif când l-au rătăcit pe Isus la 12 ani). Cum să fi crezut Toma (şi cum să creadă atâţia Toma de azi) în entuziasmul celor care îi vesteau că Domnul e viu? Tocmai aceia care, ca şi el, sunt slabi şi căzători şi buni la vorbe şi nehotărâţi la fapte? Pe ei să-i creadă? Se poate crede oare cuvintelor ce vin de la persoane atât de incoerente? Pentru el anume vine Isus din nou. Căci fiecare oiţă e importantă pentru El.

După ce recunoaştem pe cineva? Ce este de neimitat, de nefalsificat? Pentru unii, timbrul vocii? Poate ochii, pentru alţii? Sau mâinile? Ori umbletul? Apostolului Toma i se acordă să atingă rănile Domnului şi astfel îl recunoaşte, dincolo de simpla identitate umană a lui Isus din Nazaret, cu cea adevărată şi mai profundă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. E un Dumnezeu rănit, ce S-a lăsat rănit din iubire pentru noi. În continuare, şi azi, El se lasă rănit pentru noi, de noi. Învierea nu şterge aşadar semnele morţii. Ce dăinuie şi după moarte? Unii vor zice că semnele urii (dovada sunt, de pildă, atâtea trupuri din gropile comune ce şi-au pierdut chipul şi identitatea, dar au păstrat semnele torturii, caznelor, urii). Însă ce a rămas după moarte pe trupul Domnului sunt semnele iubirii de neşters. Noi cu toţii suntem Toma, lipsiţi de credinţă, dar cu toţii putem, ca şi el, să atingem inima rănită şi rămasă pe veci deschisă a lui Isus. E o inimă ce nu se lasă contaminată, contagiată de încuierea şi ferecarea inimii noastre.

Cu care parte din mine continuu să nu cred? Cu inima, cu mintea, cu voinţa, cu frica? Lipsa de credinţă a lui Toma ne este utilă şi preţioasă pentru că ne ajută să purificăm orice falsă concepţie despre Dumnezeu şi să-I descoperim zilnic chipul autentic, al Celui care a luat asupra Sa rănile omenirii. Spunea la un moment dat Papa Benedict că acele răni, care întâi au fost un obstacol pentru credinţă, căci păreau semnele eşecului lui Isus, tocmai acele răni au devenit, în întâlnirea cu Cel înviat, dovezile unei iubiri biruitoare. Numai un asemenea Dumnezeu este credibil. Noi suntem dovezile învierii Sale! Dacă nu voi vedea semnele cuielor… Cu alte cuvinte, e convingerea că Isus e de acum recognoscibil nu atât după chip, cât după răni. Sf. Augustin comenta în faţa mărturisirii lui Toma, Domnul meu şi Dumnezeul meu: „El vedea şi atingea omul, dar mărturisea credinţa sa în Dumnezeu, pe care nu-L vedea şi nu-L atingea. Dar ceea ce vedea şi atingea îl conducea să creadă în cele de care până atunci se îndoise” (In Iohann. 121, 5).

Ultimul cuvânt din această scenă a evangheliei este pentru noi: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care fără să vadă vor crede”. E interesant că un alt Toma, marele teolog din Aquino, leagă această fericire de cea aparent opusă din evanghelia lui Luca: „Fericiţi ochii care văd ceea ce voi vedeţi” (Lc 10, 23). Aceasta pentru că „merită mult mai mult cel ce crede fără să vadă, decât cei care nu cred văzând” (In Johann. XX lectio VI 2566).

Dovada de netăgăduit a învierii lui Isus a fost, de fapt, schimbarea bruscă în atitudinea speriaţilor ucenici: de la frică, fugă şi încuiere, la curaj şi vestire, în ciuda trecutului ruşinos. „Calitatea” de dovadă cu care suntem şi noi investiţi nu rezidă în viaţa impecabilă şi neatinsă, ci cu rănile şi cicatricile sale, dar pe care Domnul, luându-le asupra Sa, le schimbă în semnele iubirii Lui. Pe trupul Său sigur că se pot citi semnele urii oamenilor, dar dacă El le-a vrut întipărite şi după moarte, e de înţeles că ceva mai puternic, mai durabil, le-a provocat: iubirea care acceptă şi preschimbă ura. La un vulcan activ vedem arareori altceva decât un crater mocnind, o gură oricum măruntă faţă de cele pe care le ascunde dedesubt. Depinde de noi cum privim la rănile/craterele noastre: ca la guri/găuri ameninţătoare şi de temut şi evitat, sau ca la imensitatea pe care o pot revărsa dinspre Dumnezeu, cu milostivire şi înnoire, dacă acceptăm chemarea de a-I atinge Inima şi a pătrunde în ea, rămasă pe veci deschisă, aşteptând comuniunea cu noi, zăvorâţii.

Pr. Cristian LANGA