Primăvara sufletelor noastre

Intrarea în Postul Mare la acest sfârşit de februarie agitat de arestări repetate şi anchete subtile, de multiple declaraţii de război şi de tensiuni mocnite, dar mai ales de o acută lipsă de orizont, este pentru noi toţi un veritabil armistiţiu propus de Dumnezeu şi o invitaţie de a ne (re)veni în fire. Este  oferta de normalitate pe care Domnul ne-o face, invitându-ne să ne (re)găsim buna aşezare atât în relaţie cu semenii noştri, cât mai ales cu noi înşine.

Postul reprezintă, în primul rând, semnul „stop” pe care îl primim şi care ne obligă să ne calculăm distanţa la care ne aflăm cu adevărat de lucrurile esenţiale din viaţa noastră şi care sunt obstacolele care se interpun între acestea şi noi. O regândire a priorităţilor şi a adevăratelor valori care ne definesc ca persoane nu este doar exerciţiul necesar de igienă mentală, ci reprezintă semnul nevoii de a supravieţui în faţa superficialităţii şi a risipirii cotidiene.

Pentru că miza postului este tocmai această reordonare interioară a noastră, în care nevoile sufletului – care sunt mereu altele – sunt mai atent urmărite şi cultivate decât cele ale trupului, care sunt tot timpul aceleaşi. A supune trupul la post înseamnă a arăta că în fiinţa noastră materia este subordonată spiritului şi că prin acest exerciţiu de asceză, omul arată că este liber în faţa condiţionărilor materiei, a cărei formă primară este aici mâncarea. Aşadar, un om care posteşte este un om liber, care ştie că poate trăi şi cu mai puţin, şi care vede în renunţarea de bunăvoie la ceva bun şi care îi face plăcere un beneficiu şi nu o pagubă. Este ca într-un schimb în care dai ceva bun – mâncarea, pentru ceva mai bun – sufletul, urmând ca la sfârşitul acestei perioade să te bucuri mai mult de ce ai renunţat, dar într-o altă stare sufletească.

Un om care posteşte mai arată că în viaţa lui lipseşte Cineva şi că îşi propune ca prin această renunţare să umple golul lui interior cu mai mult suflet şi cu mai multă linişte. De aceea, postul poate fi privit şi ca un reflex al iubirii sau al dorului după persoana care îţi umple viaţa şi îţi dă sens existenţei.

Referitor la acest aspect esenţial legat de post, care este liniştea, trebuie să spun că în lumea noastră se vorbeşte despre criză, ca despre un fenomen al descompunerii unei societăţi, privind totul cu o evidentă detaşare exterioară, din care persoana fiecăruia lipseşte în chip desăvârşit. Criza este însă un fenomen interior, şi se constată instalat odată cu imposibilitatea de a mai sta liniştit cu sine însuşi, într-o reconfortantă clipă de tăcere. Şi experimentul e simplu, pe care îl putem face fiecare dintre noi renunţând pentru o jumătate de oră la televizor, radio sau citit şi în care să rămânem doar cu noi înşine. Rezultatul e predictibil pentru mulţi, iar perspectiva ca acea jumătate de oră să fie un chin real, arată de fapt adevăratul nivel al crizei noastre interioare.

Astfel, primul remediu al postului este puterea de a ne accepta ca oameni în relaţie cu semenii şi de a ne asuma propriile limite, iertând şi cerându-ne la rândul nostru iertare. Prin aceasta ne găsim împăcarea pe care putem să ne construim un adevărat edificiu al liniştii interioare şi în care sufletul va rămâne tot mai imun la zgomotul exterior. Atunci vom putea să ne auzim mai bine pe noi, pe cei din jurul nostru şi să transformăm lumea zgomotelor într-o lume a sunetelor şi armoniilor, în care să ne regăsim cu adevărat ca oameni.

Dacă dorim ca în acest post să ne bucurăm de mai multă linişte, avem în faţă  frumuseţea unui gând şi bucuria unei lecturi, putem închide pentru o zi televizorul şi vom avea o altă lume în care trăim, putem renunţa pentru o clipă la relaţiile de prietenie din mediul virtual şi vom găsi frumuseţea chipului uman şi a comuniunii vii dintre semeni. Şi peste toate, dacă am reuşit să gustăm vreodată din ea, avem la îndemână bucuria rugăciunii, care e dialogul liniştii, dar şi suprema întâlnire cu Dumnezeu şi cu tine însuţi, în această primăvară a sufletelor noastre, care este Postul.

Pr. Bogdan IVANOV