Preliminariile ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940 prin care se cerea României evacuarea şi cedarea, în 24 de ore, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord (I)

Odată cu desăvîrşirea unităţii naţionale în anul 1918, România a fost preocupată să-şi apere suveranitatea naţională şi integritatea teritorială. S-a considerat că unul din cele mai eficiente mijloace pentru menţinerea şi apărarea frontierelor trasate la sfîrşitul primului război mondial era constituirea unui sistem de alianţe care să funcţioneze de îndată ce unul dintre statele limitrofe ataşate politicii revizioniste – Ungaria, Uniunea Sovietică şi Bulgaria – urmărind revizuirea tratatelor de pace din anii 1919-1920 şi, pe această cale, a graniţelor – ar fi încercat să modifice status-quo-ul versaillez. În acest sens, în întreaga perioadă interbelică, România a susţinut securitatea colectivă pe continentul european, a păstrat şi cultivat legăturile de alianţă cu marile puteri apusene – Anglia şi Franţa – cu statele din Mica Înţelegere (Iugoslavia şi Cehoslovacia), un pact regional cu caracter defensiv îndreptat împotriva politicii revizioniste a Ungariei, cu statele Înţelegerii Balcanice (Iugoslavia, Grecia, Turcia), împotriva politicii revizioniste a Bulgariei.

Toate eforturile depuse în perioada interbelică de guvernele româneşti pentru a asigura inviolabilitatea noilor frontiere ale României la nord-vest şi la est s-au dovedit pînă la urmă lipsite de succes. Ele nu au putut atenua diferendele dintre România şi cei doi mari revizionişti – Ungaria şi Uniunea Sovietică. Acestea nu se puteau împăca cu pierderile teritoriale de la sfîrşitul primului război mondial.

Obiectul de dispută dintre România şi Uniunea Sovietică era Basarabia. Unirea acesteia cu România în 1918 a precipitat o ruptură a relaţiilor dintre cele două ţări şi avea să rămînă un obstacol principal în calea reluării acestora în 1934. În anii ’20 guvernele român şi sovietic au negociat cu intermitenţe statutul Basarabiei, dar nici unul nu s-a clintit din poziţia iniţială. Tratativele româno-sovietice din anii 1920-1924 privind problema frontierei comune nu au dat rezultate.

Ultima rundă de convorbiri între România şi URSS înaintea stabilirii relaţiilor diplomatice a avut loc la Viena (1924), unde delegaţia română a respins cererea sovietică de a se organiza un plebiscit în Basarabia. Poziţia ei se explică prin înţelegerea corectă a obiectivelor urmărite de Moscova prin această cerere: crearea unor tensiuni între România şi aliaţi, ca urmare a unui precedent în rediscutarea frontierelor stabilite în anii 1919-1920 şi intrarea unităţilor militare sovietice în Basarabia pentru a „asigura” libertatea exprimării votului.

Eşecul tratativelor de la Viena (martie 1924) a fost urmat de răscoala de la Tatar-Bunar (octombrie 1924), programul unei invazii a Armatei Roşii în Bulgaria şi de crearea Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti (octombrie 1924) pe malul stîng al Nistrului.

În strategia lui Stalin, succesorul lui Lenin la conducerea Uniunii Sovietice începînd cu anul 1924, modalitatea cea mai potrivită pentru a garanta securitatea Uniunii Sovietice era un război dintre ţările capitaliste. Din această perspectivă, ascensiunea partidului nazist, adversar declarat şi înverşunat al „dictatului” de la Versailles, servea intereselor Moscovei. Odată ajuns la putere, Hitler – se considera la Kremlin – avea să pregătească revanşa şi să dezlănţuie războiul împotriva Franţei şi Marii Britanii.

Războiul ideologic şi propagandistic, violenţa limbajului folosit de regimurile naziste şi comunist pentru a se demasca reciproc a ocultat obiectivul real şi esenţial al politicii externe sovietice: războiul între ţările capitaliste. Perceperea eronată a acţiunilor diplomatice ale URSS a creat iluzia că ea poate fi solidarizată în eforturile de menţinere a status-quo-ului versaillez, după ce în Germania se instalase regimul nazist (30 ianuarie 1933) şi chiar să participe la un sistem de securitate colectivă.

Manevrele tactice ale Kremlinului au fost interpretate de cancelariile europene ca o nouă orientare de lungă durată a politicii externe sovietice.

Din acest raţionament s-au născut şi eforturile lui Nicolae Titulescu – mare diplomat, ministru de externe al României între anii 1928-1936 – de a normaliza şi ameliora raporturile româno-sovietice, cu condiţia recunoaşterii de către Moscova a apartenenţei Basarabiei la România.

Titulescu nu a fost singura victimă a diplomaţiei sovietice, care a jucat perfect rolul atribuit de Stalin: de a demonstra ataşamentul URSS la o politică de pace şi securitate colectivă, de stăvilire a acţiunilor statelor revizioniste, avînd drept obiectiv dislocarea sistemului versaillez.

Convins că Europa va cunoaşte reeditarea configuraţiei geostrategice dinaintea primului război mondial, mai exact refacerea Antantei – un pas în aceste direcţii constituindu-l tratatul de asistenţă mutuală franco-sovietic din 1935 – Tiulescu a urmărit semnarea unui tratat asemănător (o făcuse şi Cehoslovacia tot în anul 1935), în care să figureze şi recunoaşterea frontierei româno-sovietice pe Nistru. Titulescu a crezut şi Litvinov – ministru de externe al Uniunii Sovietice – l-a lăsat să creadă, că, după un „gentlemen’s agreement” (1934), prin care URSS se angaja să nu mai ridice problema Basarabiei, a obţinut recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România; pentru că în proiectul tratatului de asistenţă mutuală (21 iulie 1936), Nistru era amintit ca o limită dincolo de care avea să intervină trupele sovietice în ajutorul României – în cazul în care ar fi fost atacată – şi, după încheierea operaţiunilor militare, să se retragă.

La 9 iunie 1934, cei doi miniştri de externe ai României şi Uniunii Sovietice, Nicolae Titulescu şi M. Litvinov, au făcut, la Geneva, schimb de scrisori şi au stabilit relaţii diplomatice normale. La 21 iulie 1936, la Montreux, Titulescu şi Litvinov au definitivat tratatul de neagresiune româno-sovietic, semnarea oficială fiind programată pentru luna septembrie.

În timp ce Titulescu pregătea adîncirea cooperării româno-sovietice, un eveniment a schimbat fundamental raportul de forţe în Europa: pătrunderea trupelor germane, la 7 martie 1936, în Renania. Tratatul de la Versailles şi cel de la Locarno (1925) stipulaseră că Renania şi o fîşie de 50 de km pe malul drept al Rinului urmau să fie demilitarizate, Germania, neavînd dreptul să menţină trupe în aceste teritorii. Practic, această situaţie lăsa Ruhrul, inima industrială a Germaniei, la discreţia unui act de forţă a Franţei şi, în acelaşi timp, dădea posibilitatea celei din urmă de a-şi trimite trupe în spaţiul german. Aliaţii răsăriteni ai Franţei (Polonia şi Mica Înţelegere – România, Iugoslavia şi Cehoslovacia) ştiau că ea putea să le vină în sprijin în cazul unui conflict cu Germania. Remilitarizarea Renaniei a modificat situaţia strategică de pe continent: Reichul şi-a asigurat securitatea Ruhrului şi o poziţie avantajoasă în cazul unui conflict cu Franţa, iar Franţa a pierdut accesul liber în adîncimea teritoriului german, ceea ce făcea dificilă, dacă nu imposibilă, intervenţia ei în sprijinul aliaţilor din estul Europei.

Remilitarizarea Renaniei şi pasivitatea Franţei faţă de acest act agresiv al Germaniei au dat o lovitură de moarte politicii de securitate colectivă şi, implicit, celei a lui Nicolae Titulescu, supus unor critici tot mai acerbe. Apropierea de URSS era condamnată în ţară de o parte largă a spectrului politic; Polonia era nemulţumită de această apropiere, în care vedea o slăbire a alianţei încheiate cu România în 1921; Italia nu ierta lui Titulescu fermitatea cu care condamnase agresiunea ei din Etiopia şi se pronunţase în favoarea sancţiunilor; în sfîrşit, regele Carol al II-lea, de care depindea, în ultima instanţă, rămînerea lui Titulescu în guvern, era iritat de iniţiativele ministrului său, care acţiona ca şi cum ar fi fost suveranul politicii externe a României. Coalizarea tuturor factorilor ostili lui Titulescu a dus la înlăturarea lui din guvern la 29 august 1936.

Plecarea lui Titulescu din fruntea ministerului de Externe şi decesul politicii de securitate colectivă făceau inutile demersurile pentru încheierea tratatului de asistenţă mutuală dintre România şi URSS. Moscova a folosit înlăturarea lui Titulescu drept pretext pentru a se declara eliberată de „gentlemen’s agreement” din 1934, considerînd demiterea lui Titulescu o schimbare subtilă în politica externă a României în favoarea Germaniei.

Între timp, Germania hitleristă continuă expansiunea, în întîi spre Europa centrală şi de est: la 13 martie 1938 s-a înfăptuit încorporarea Austriei la Germania (Anschluss).

Politica de conciliere a guvernelor de la Londra şi Paris faţă de Germania a culminat cu abandonarea Ceholovaciei, prin acordul de la Munchen (29 septembrie 1938) cu privire la anexarea regiunii sudete la Reich. Polonia s-a folosit de situaţia dificilă a Cehoslovaciei pentru a rupe regiunea Tesin (2-3 octombrie 1938), iar Ungaria, în temeiul aşa-numitului prim arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1938, negociat de Ribbentrop şi Ciano, miniştri de externe ai Germaniei şi Italiei, obţine, de la Cehoslovacia, Provincia de Sus (Felvedek) – o fîşie de pămînt din sudul Slovaciei – şi vestul Ruteniei Carpatice.

În martie 1939, tînărului stat cehoslovac i se dă lovitura de graţie din partea celui de-al III-lea Reich. Urmînd indicaţiile primite de la Berlin, grupările fasciste din Slovacia proclamă formarea statului slovac (14 martie). Încălcîndu-şi propriul angajament odată cu semnarea Acordului de la Munchen, Germania hitleristă cotropeşte întregul teritoriul al Cehoslovaciei (15 martie). Tot atunci, Ungaria anexează întregul teritoriu al Ucrainei subcarpatice.

În aceste momente tragice pentru Cehoslovacia, România a avut o atitudine corectă, respingînd propunerile guvernului polonez de a participa, alături de Ungaria, la împărţirea Cehoslovaciei. În acelaşi timp, guvernul român nu dă curs cererilor monseniorului Augustin Voloşin, conducătorul guvernului Ucrainei subcarpatice, şi a românilor din Apşa, care cereau Bucureştiului intrarea trupelor române în acest teritoriu şi alipirea lui la România

Prin obligaţiile asumate de România în cadrul Micii Înţelegeri, ea trebuia să acorde sprijin militar în cazul unui atac armat ungar. Întrucît Cehoslovacia avea un tratat de asistenţă mutuală cu URSS, încheiat în 1936, s-au dus discuţii dacă România ar permite tranzitul, prin teritoriul ei, al trupelor sovietice trimise în Cehoslovacia. În Elveţia au avut loc discuţii secrete între ministrul de externe al României, N. Petrescu Comnen şi M. Litvinov, în urma cărora, la 24 septembrie 1938, guvernul român a trimis o notă guvernului sovietic, prin care comunica decizia sa de a permite tranzitul prin România a 100.000 de militari, 650 de tunuri şi 300 de blindate, pe itinerariul Moghileni – Hotin – Cernăuţi – Rădăuţi – Cîmpulung – Dorna–Vatra – Bistriţa – Dej – Baia Mare – Negreşti – Tacovo; era, de asemenea, permisă traversarea spaţiului aerian român de către avioanele sovietice. Moscova a lăsat iniţial Praga să creadă că o va ajuta în cazul unui conflict cu Germania, urmărind astfel înăsprirea atitudinii guvernului cehoslovac, dar nu a întreprins nimic în domeniul militar pentru a acorda asistenţă acestei nefericite ţări şi a rămas surdă la solicitările preşedintelui Benes, prieten cu Stalin.

În acest context internaţional s-a încheiat Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), însoţit de un protocol adiţional secret, privind delimitarea sferelor de influenţă în estul Europei, între cei doi semnatari, de la Marea Baltică la Marea Neagră. În art. 3 al protocolului secret se prevedea: „În ceea ce priveşte sud-estul Europei, partea sovietică subliniază interesul URSS pentru Basarabia. Partea germană îşi declară dezinteresul politic faţă de aceste regiuni”.

Acordul era favorabil ambelor părţi, Hilter putînd declanşa agresiunea împotriva Poloniei fără a se teme de un război pe două fronturi, neutralitatea Uniunii Sovietice fiind răscumpărată cu parte din Polonia şi Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania şi Basarabia, pe care le ocupă în 1939-1940.

La scurt timp, punînd în aplicare articolele protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost declanşat cel de-al doilea război mondial, prin invadarea Poloniei de către armatele germane la 1 septembrie 1939 şi sovietice la 17 septembrie a aceluiaşi an. Polonia a fost împărţită tîlhăreşte între cei doi dictatori, Hitler şi Stalin, pe baza acordului secret semnat de Ribbentrop-Molotov cu cîteva zile înainte.

În urma „războiului ciudat” dus de Anglia şi Franţa în 1939-1940, a beneficiat Germania, care a “terminat” rapid Polonia şi a atacat imediat în Vest. Au fost ocupate Danemarca şi Norvegia în aprilie 1940. A urmat apoi Olanda (15 mai 1940), Belgia (28 mai 1940) şi Franţa (22 iunie 1940). Victoriile obţinute de trupele germane pe Frontul de Vest au avut o influenţă hotărîtoare şi asupra situaţiei politico-militare din sud-estul Europei. România, care-şi întemeia securitatea pe alianţa tradiţională cu Anglia şi Franţa, s-a văzut deodată singură, complet izolată, prinsă între cei doi coloşi totalitari: Germania şi URSS. Începe calvarul României.

Prin acordul secret Ribbentrop – Molotov, România era dată pe mîna ruşilor, la dispoziţia lui Stalin, încă din 1939; pe baza lui, Uniunea Sovietică a fost puterea care a iniţiat procesul de dezmembrare a României în anul 1940.

Astfel, la 29 martie 1940, într-o cuvîntare în faţa Sovietului Suprem, Molotov a declarat că URSS nu avea un tratat cu România, deoarece exista o problemă nerezolvată în relaţiile bilaterale – „problema Basarabiei”, a cărei cotropire de către România Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată. Era prima dată, din 1924, cînd o înaltă personalitate sovietică reafirma în public pretenţiile URSS asupra Basarabiei. Declaraţiile lui Molotov au marcat debutul oficial al noii campanii de anexare a Basarabiei.

Instrucţiunile trimise la 21 iunie 1940 de şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii, regiunilor militare Kiev şi Odessa, precizau că Basarabia trebuie „să fie smulsă din mîinile tîlhăreşti ale României boiereşti” şi, în caz de rezistenţă a armatei române, Armata Roşie „trebuie să obţină în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi victoria deplină”.

La 23 iunie 1940, ministrul de externe al Uniunii Sovietice, Molotov, l-a informat pe Schulemberg (ambasadorul Germaniei la Moscova) că guvernul sovietic avea să ceară României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, că rezolvarea acestei probleme nu suferea nicio amînare şi că URSS este hotărîtă să recurgă la forţa armată dacă România nu dădea curs cererilor sovietice.

Pretenţiile sovietice asupra Bucovinei l-au iritat pe Hitler, care le-a interpretat ca o încălcare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, unde Bucovina nu a fost nominalizată alături de Basarabia.

Preocupat, la rîndul său, să nu deterioreze relaţiile cu Germania, dar nici să nu apară într-o ipostază de slăbiciune prin abandonarea revendicării, Stalin a restrîns cererea privind Bucovina la partea nordică a provinciei.

La 26 iunie 1940, Molotov a precizat revendicările sovietice: Basarabia şi Bucovina de nord. La ora 22, ambasadorul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, a fost chemat la Kremlin pentru ca Molotov să îi înmîneze nota ultimativă privind cedarea teritoriilor mai sus amintite în 24 de ore. La nota ultimativă era anexată o hartă la scara de 1:1.800.000 pe care cu un creion gros de culoare roşie se trăsese noua frontieră, dar vîrful creionului, probabil neascuţit, acoperea 10 km în plus, smulgînd astfel României şi ţinutul Herţa.

Nota ultimativă a produs panică în România, speranţele salvatoare s-au îndreptat spre Germania, regele Carol cerînd imediat ajutor din partea acesteia, dar răspunsul a fost previzibil: Fiţi de acord! Hitler asigurase guvernul sovietic de „lipsă de interes” faţă de acest teritoriu, în concordanţă cu Pactul Ribbentrop-Molotov.

În faţa României erau două variante: rezistenţa sau cedarea. Consiliul de Coroană a decis cedarea în faţa ultimatumului. Din 26 de participanţi, doar 6 s-au pronunţat pentru rezistenţă, în frunte cu profesorul Nicolae Iorga, care a exclamat dramatic: „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”.

Motivarea cedării se baza pe faptul că, în faţa tăvălugului rusesc, rezistenţa ar fi fost de scurtă durată. Transformată în teatru de război, Moldova ar fi suferit distrugeri catastrofale, jertfele trupelor şi ale civililor s-ar fi soldat în cele din urmă cu un eşec total, singurul efect fiind de ordin moral.

La 27 iunie 1940, guvernul sovietic a formulat cel de-al doilea ultimatum: evacuarea Basarabiei şi Bucovinei în 4 zile, începînd din 28 iunie 1940, ora 14. Sovieticii n-au respectat nici măcar cele 4 zile de evacuare. A doua zi, localităţile Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă se aflau sub ocupaţie sovietică, începînd calvarul românilor basarabeni şi bucovineni. Mai mult, încă din 29-30 iunie, trupele de ocupaţie se aflau deja pe Prut, au deschis focul asupra trupelor române, au dezarmat militari români, i-au făcut prizonieri, unii dintre ei fiind ucişi.

Modul în care s-a petrecut retrocedarea este de tristă amintire, adevărat calvar. Populaţia, luată pe neaşteptate, nu era pregătită pentru refugiu. Cei care au reuşit să plece în căruţe sau pe jos au fost atacaţi de cazaci. Se trăgea cu mitralierele de pe acoperişul caselor pentru a se produce panică. Refugiaţii au fost nevoiţi să-şi abandoneze lucrurile şi să fugă pentru a scăpa măcar cu viaţă. În cursul refugiului au fost ucişi nu numai ostaşi români, ci şi preoţi, învăţători şi funcţionari români. La atacurile, excesele, asasinatele devastările împotriva românilor, la care s-au dedat o serie de minoritari românofobi în cursul retragerii (şi după) din Basarabia, Nicolae Iorga reacţionează prompt în articolul „De ce atîta ură?”, publicat în „Neamul Românesc” din 6 iulie 1940, în care scria: „Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale de ură dezlănţuită la o comandă nevăzută… Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră? … Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc…”.

În aceste condiţii dramatice, prin ceea ce poate fi numit dictatul de la Moscova, România a pierdut un teritoriu de peste 60.000 km2, cu o populaţie de circa 4 milioane de locuitori. Basarabia a trecut pentru a doua oară în posesia Rusiei, fără să ne putem împotrivi furiei oarbe a sovieticilor, în cîrdăşie cu Germania hitleristă şi, de ce nu!, şi cu atitudinea pasivă a occidentalilor.

Cotropirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord a înăsprit relaţiile dintre România şi Rusia sovietică. Aceasta a determinat România să participe de partea Axei la războiul antisovietic declanşat la 22 iunie 1941.

Provinciile româneşti, Basarabia şi Bucovina de Nord, cucerite prin jertfa a sute de mii de ostaşi români căzuţi pe Frontul de Est – 624.740 de morţi, răniţi şi dispăruţi – nu se puteau încălzi prea mult timp la sînul cald al patriei mame, căci, prin maşinaţiuni politice, înţelegeri secrete şi decizia celor trei mari (Stalin, Roosevelt şi Churchil), înepută încă din 1941, la Ialta, în februarie 1945, ţara noastră este inclusă „în zona de influenţă rusească” şi, din nou, în decursul istoriei, a treia oară, Basarabia şi, în plus, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, sînt anexate de imperiul de la răsărit.

În vara anului 1944, în cadrul ofensivei spre Vest a armatelor sovietice, aceste teritorii româneşti au fost, din nou, desprinse din graniţele statului român. Basarabia a fost încorporată în teritoriul URSS, dîndu-i-se numele de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

După destrămarea URSS, Republica Moldova şi-a cucerit independenţa,dar nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei se află în stăpînirea Ucrainei, care este beneficiarul expansionismului sovietic.1

1 Articolul este un capitol din cartea BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL, autor prof. univ. dr. Ioan BOJAN, a cărei lansare a avut loc la sediul Uniunii Vatra Românească situat pe Bdul. Eroilor nr. 2 din Cl1uj-Napoca