Postul Paștelui: Prin pocăință spre Înviere

Pentru a reînvia spiritual împreună cu Domnul nostru Isus Hristos în luminata Sărbătoare a Învierii, se cuvine a ne îmbrăca mai înainte în haina de pocăință a celui dintâi Adam căzut în păcat.

Să ne aducem aminte că păcatul, sub orice formă ar fi, înseamnă idolatrizarea eului și refuzul iubirii lui Dumnezeu. Astfel, timpul Postului mare care ni se așterne înainte devine un drum de întoarcere spirituală în grădina Edenului, în Rai, o reîntoarcere la starea de echilibru interior care conferă pace vieții noastre spirituale. Să ne identificăm, deci, cu vechiul Adam, după ce a păcătuit, în momentul întâlnirii cu Dumnezeu, în momentul judecății, mărturisirii, pentru a putea învia cu noul Adam la ceasul măritei sărbători a Învierii.

În Evanghelia după Matei (la cap. 6), Isus vorbește despre atitudinea interioară pe care trebuie să o avem în timpul postului, fără să intre în amănunte, fără a oferi detalii alimentare: dacă să se consume sau nu alimente din carne, dacă să se consume sau nu lactate, în ce condiții, până la ce vârstă ș.a. Mântuitorul pune accent în primul rând pe atitudinea de iertare față de toți, o atitudine de caritate, de deschidere interioară, care să ne facă vrednici de a spune rugăciunea Tatălui, rugăciunea Domnească: «Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri» (Mt 6, 9-13). A doua atitudine pe care Isus ne-o cere este cea de acceptare, de pace interioară, de gratuitate și modestie în tot ceea ce facem, iar a treia, trebuie să fie dorința de a dobândi comoara cea nepieritoare în cer. Să nu căutăm lauda, respectul sau admirația, ci să rămânem neobservați în fața oamenilor, pentru a primi adevărata răsplătire, numai de la Dumnezeu. Deci, postul presupune și detașarea interioară de legăturile lumești, adică a ridica privirea «ochilor» sufletului de la cele pământești, materiale, pieritoare, spre cele cerești, spirituale, veșnice. Postul devine astfel un timp de reflecție asupra trăirii noastre interioare, de revizuire a scării valorilor, deciziilor noastre, invitație la a ne întreba ce este mai important în viață, cum să petrecem timpul ce ne este dat aici, pe pământ, pe baza căror principii să facem un bun discernământ asupra vorbelor, gândurilor și faptelor vieții noastre.

Isus ne pune în față criteriul final: unde considerăm că ne este comoara, bogăția, averea, acum, în timpul vieții pământești, acolo ne va fi inima și sufletul după momentul morții (cf. Mt 6,21). Pentru noi, ca și creștini botezați, acest criteriu este o invitație la a ne trăi viața nu spre acumularea unor bunuri, nu spre acumularea unor onoruri pământești, ci spre dobândirea supremului ideal, cel mai prețios, pe care Dumnezeu, prin Fiul Său, noul Adam, ni l-a dobândit tuturor: darul mântuirii spre viața veșnică. Totodată, în practicarea postului să nu cădem în tentația de a crede că purificarea vine doar de la noi. Iertarea păcatelor, curățarea sufletului este darul lui Dumnezeu, ca urmare a rugăciunii și pocăinței. De altfel, postul și rugăciunea sunt caracteristici ale raportului personal pe care fiecare îl are cu Dumnezeu. Trebuie să înlăturăm ideea de competiție: „cine postește mai mult?”, sau cea de performanță: „nu am mâncat nimic mai multe zile” sau, „am făcut un număr de mătănii” ș.a.

Așadar, postul are în primul rând o conotație spirituală și trebuie însoțit de îndepărtarea de păcate: de ură, certuri, calomnie și defăimare, de slavă deșartă, fățărnicie, ipocrizie și scandal. Este ceea ce subliniază și Sfântul Vasile cel Mare: „Postul să nu fie doar o simplă abținere de la alimente: pentru că adevăratul post este abținerea de la toate păcatele. Dezleagă legătura fărădelegii, iartă aproapelui nedreptățile făcute și iartă-i datoria; să nu postești spre bârfe și certuri; carne nu mănânci, însă pe aproapele tău îl mănânci. De la vin te abții, dar de la păcate nu te abții. Vai celor ce sunt beți, nu de vin: mânia este beția minții, care la fel ca și vinul, face să se piardă înțelepciunea”. Ca și practică ascetică spirituală, postul este un mijloc de a ne îmbrăca în haina pătimirii lui Hristos pentru ca, murind păcatului, să putem învia împreună cu Hristos spre Lumina vieții veșnice.

Dumnezeu ne-a creat liberi, cu mâinile deschise pentru ca să le putem împreuna în rugăciune, iar ființa umană își poate ridica privirea spre cer. Omul este chemat să zboare spre înălțimi, să se detașeze de lume și de lumesc. Suntem chip și asemănare divină, de aceea să învățăm să ne ridicăm privirea spre Cel care ne-a dobândit nouă, tuturor, adevărata libertate și ne cheamă, pe fiecare în parte, să intrăm în bucuria Împărăției Cerurilor. Să privim așadar, în zilele Postului Mare, spre comoara pe care o purtăm în suflete, comoara iubirii, și acolo să fie inima noastră, pentru ca astfel să se împlinească în noi cuvântul lui Isus: «Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta» (Mt 6,21).

† Florentin CRIHĂLMEANU, Episcop de Cluj-Gherla