Postul în pas de Inimă

Iată-ne intrați în Postul Mare – parcursul de însoțire a lui Isus pe drumul de pătimire și moarte ce-L va duce apoi la Înviere, drum pe care ne vrea alături de El.

Evanghelia ne oferă instrumentele și „instrucțiunile de folosință” pentru gesturile și spiritul care să caracterizeze această perioadă: pomana sau milostenia, rugăciunea, iertarea și postul. Privitor la gesturile de milostenie și rugăciune, Isus ne cere să nu fie făcute de ochii lumii, pentru a atrage atenția și aprecierea asupra virtuții noastre, ci de… ochii lui Dumnezeu, știuți doar de El. În ce privește iertarea și postirea, „instrucțiunea de folosință” ne dă inima drept criteriu și măsură pentru cele ce se văd în afară.  Cu alte cuvinte, cele de făcut, atât cele cerute nouă de Biserică ori cele alese de noi pentru acest drum al Postului Mare, au inima în centru: cât am făcut din inimă, cât a trecut prin inimă, cât reflectă ele inima noastră. Altarul de jertfă este inima, pentru de acolo provin toate cele care contează, în bine și în rău.

În acest sens, bine a intuit Dostoievski, spunând că inima omului este câmpul de luptă dintre Dumnezeu și Satana. De ce și al lui Dumnezeu, când suntem făcuți de El și pentru El, ridicați la rang de Dumnezeu? Din cauza libertății noastre, căreia îi este permis să-L refuze pe Domnul, să-L uite ori să-L neglijeze, pentru a ne putea poseda și gestiona după bunul plac partea noastră (a fiului risipitor). De aceea și Dumnezeu luptă pentru noi, mai mult decât o facem noi, inconștienții…

Pe de altă parte, inima omului nu e un loc neted sau denivelat, neînsuflețit, ci e un spațiu viu. Neaflându-se sub vid, refuză golul și neutralitatea. Cu alte cuvinte, nu se poate trăi (mai ales perioada Postului) în mod mediocru sau fără alegeri. Căci viața e făcută din alegeri zilnice. Iar întâlnirea cu Dumnezeu trebuie să-l ducă pe om la ocrotirea și păzirea Comorii sale – viața cu Dumnezeu -, căci cu cât se înalță spiritul, cu atât poate fi mai drastică și păguboasă căderea. Niciodată mediocritatea nu e o trăsătură a iubirii. Nu se poate iubi puțin, pe jumătate, ci deplin sau deloc, altfel e altceva, dar nu iubire. Așadar, fiecărui gest pe care alegem să-l facem, inima îi dă greutate: iertarea, mulțumirea… Nu fac gestul pentru a fi mulțumit cu mine, pentru a-mi îmbogăți lista sau permisul de „liberă trecere” la judecata finală. Fiecare am experimentat, cred, cum e să simțim din nou în noi Comoara, după ce ne-am îndepărtat de harul lui Dumnezeu, când poate îndelung inima nu s-a mai lăsat iluminată de El și a intrat la putere lenea, răceala, indiferența, justificarea, mediocritatea, căutarea minimului… Nu se poate iubi minimum necesar. M-a întrebat odată un copil: Care e minimul cu care pot sa-L iubesc pe Dumnezeu? Am zis: Îți răspund dacă îmi spui care e maximul cu care Îl poți iubi pe Dumnezeu. Copilul zice: „Cât cuprinde inima”. Ei bine, am zis eu, ce ar spune Isus sau altcineva dacă ar ști că tu alegi să-L iubești puțin și nu cât cuprinde inima?

Atenție: Postul nu e doar pierdere sau renunțare, ci și îmbogățire. La ce e de renunțat și ce e de acumulat?

Acumularea de comori, îmbogățirea e o componentă inspiratoare a fiecărui om. Asta pentru că e, de fapt, calea spre putere, superioritate, mândrie, dar mai ales siguranța și adăpostul față de toate pericolele, inclusiv moartea, și posibilitatea de împlinire a tuturor satisfacțiilor. (Unii se ceartă până și pentru a revendica superioritatea propriului mausoleu funerar, deci continuă agonisirea și după moarte). Căutarea frenetică a îmbogățirii materiale provoacă, însă, pagubă, în timp, energie și libertate, căutării îmbogățirii în cele cerești. De câte ori nu am spus sau auzit: „N-am mai avut timp și de rugăciune, și de mers la Liturghie, și de spovadă”…

Fiecare trebuie să aibă ceva sau pe cineva căruia să-i dedice atenția și forțele. Problema e alegerea comorii de care să-și lipească inima. Uzul lucrurilor e bun câtă vreme nu devine obstacol pentru a-L urma pe Cristos și a-i iubi pe frați. „Adunați-vă comori în cer” – în locul unde nu se depozitează, în cel mai mare rezervor care nu adună, ci care e izvor dătător. Cerul nu e ca un lac, ci ca un izvor… Omul devine ceea ce iubește: ca lucrurile pe care le iubește sau ca Dumnezeu…

Nu vă adunați comori unde molia și rugina le strică – de ce tocmai molia și rugina? Ar fi putut fi luate ca exemplu focul sau inundația. Molia distruge îmbrăcămintea, devenită din obiect de acoperire în motiv de vanitate. Iar rugina atacă în principal fierul, imagine a celor cu care mă apăr. Comoara de adunat în cer e ferită de dorința de aparență, e dobândită de alegerile inimii, și nu trebuie apărată din afară, căci e apărată dinăuntru.

Acolo unde e comoara e și inima. E cumva asemănător cu… apa, care ia forma vasului în care este pusă… ce trist ar putea fi să fie descoperită forma inimii noastre! Ce jenantă ar fi o expoziție de forme de inimi diferite între ele în funcție de obiectele de care s-au atașat și cu care în final s-au contopit, căci omul devine ceea ce iubește.

Atenție: simplul fapt de a ști unde se află adevărata Comoară nu orientează automat inima mea…, această inimă făcută pentru infinit și posedată de lucruri… Să cerem să-L „agonisim”  pe Domnul și să fim și noi găsiți în El – aceasta e îmbogățirea în cer! Episcopul Iuliu Hossu, cel care nu a vrut să iubească viața mai mult decât pe Dumnezeu și nici pe jumătate, cu compromisuri, spunea: „Fiecare clipă pornește și se împlântă în eternitate așa cum o creăm”. Respectiv, câte din cuvinte, gesturi, înfrânări, iertări le-am avut ca în prezența Lui, cât de conștienți suntem, zi după zi, că „orice ați făcut celorlalți Mie mi-ați făcut-o”?

Haideți să umblăm pe la calitate și nu atât la cantitate în cele de făcut în acest Post. Iar calitatea e dată de inimă… Spunea Fericitul Monsenior Vladimir Ghika: „Ia exemplu de la inima ta care, nevăzută de nimeni, continuă să dea viață întregului trup și e prima care se grăbește să dispară în momentul morții”. Nu e jenant sau umilitor să avem inima ca model de discreție și constanță în a iubi, a ierta, a posti. E pericol când nu se mai simte inima. Ea e cea care dă greutate și sens oricărui lucru, și nimic nu e mic când e făcut pentru Dumnezeu, pentru Cristos prezent în cel de lângă mine. Așadar, să parcurgem Postul din acest an în pas de inimă…

Pr. Cristian LANGA