Portrete spirituale din generația marii Uniri: Tânărul Episcop Iuliu Hossu

Anul 2018, al aniversării Centenarului Marii Uniri, la nivelul Eparhiei de Cluj-Gherla este și an dedicat omagierii personalității Cardinalului dr. Iuliu Hossu, ierarhul care a marcat timpul de glorie al acestei eparhii în perioada 1917-1948 și apoi a purtat-o în rugăciune, în timpul detenției și a domiciliului obligatoriu: de la arestarea sa de către regimul comunist, împreună cu toți Episcopii Bisericii Greco-Catolice, în noaptea de 28/29 octombrie 1948, și până la moartea sa, în 28 mai 1970.

La ceas de aducere aminte și rugăciune pentru odihna sufletului eminentului Arhiereu, Preasfinția Sa Florentin Crihălmeanu, Episcopul actual de Cluj-Gherla, i-a evocat viața și personalitatea. Redăm prima parte a acestei prezentări:

„Rugăciunea și discernământul voinței lui Dumnezeu au fost elementele fundamentale ale vieții marii personalități, Iuliu Hossu, arhiereul de binecuvântată memorie pe care în acest an îl omagiem. S-a născut la Milașul Mare (azi Milaș), în jud. Bistrița-Năsăud, la 30/31 ianuarie 1885, ca al treilea din cei șase fii ai preotului Ioan, parohul de Milaș și al soției sale, Victoria. A urmat cursurile elementare în localitatea natală, cursurile gimnaziale la Reghin și Târgu Mureș, iar apoi Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj.

În aprilie 1903, unchiul său, pr. dr. Vasile Hossu a organizat un pelerinaj la Roma. Tânărul elev Iuliu Hossu a fost foarte impresionat de Cetatea Eternă, de bazilica „San Pietro” și de prezența Pontifului Roman. Acolo s-a aprins în sufletul său dorința de a urma calea slujirii lui Hristos prin sfânta preoție.

După încheierea studiilor în țară, din toamna anului 1904 este trimis la Roma, ca student la Institutului „De Propaganda Fide”, fiind alumn al Colegiului Urbano. În 1906, dobândește titlul de doctor în filozofie, iar în 1910, titlul de doctor în «sfânta teologie». A fost hirotonit preot la 27 martie 1910, la Roma, prin impunerea mâinilor unchiului său, Episcopul de Lugoj, Vasile Hossu, în prezența tatălui său, pr. Ioan Hossu, devenit protopop onorar. După hirotonire, s-a întors în Eparhia de Lugoj, unde a îndeplinit diferite funcțiuni: a fost, pe rând, notar, arhivar, bibliotecar, director de cancelarie și profesor la Academia de Teologie din Lugoj. Era o persoană cu o cultură vastă, cunoștea șase limbi de circulație internațională și limbile clasice, se descurca cu ușurință în limbile uzuale ale Imperiului vremii.

În anul 1914 a fost trimis ca și delegat episcopal la Congresul Euharistic de la Lourdes – Franța. Pe drumul de întoarcere din acest pelerinaj l-a surprins începutul Primului Război Mondial. Ajuns acasă cu bine și aflând despre moartea unui văr al său pe front, a decis să se înroleze ca sublocotenent și a plecat pe fronturile din Boemia, Moravia și Austria. Fiind preot militar, nu a luptat cu arma pe front, ci a fost în serviciul Crucii Roșii. Misiunea sa era de a celebra Liturghii, de a parcurge spitalele de campanie și a aduce soldaților, în mod special celor răniți, alinare sufletească prin îndrumare spirituală sau confesiune (spovedanie). La începutul lunii decembrie 1914, a plecat, împreună cu Regimentul 64 de Infanterie, la Viena, pentru paza capitalei imperiale și acolo, de asemenea, s-a întâlnit cu răniții români. Tuturor românilor le transmitea speranța în biruința idealului național, repetându-le cu încredere: «Dreptatea va învinge!».

În semn de recunoaștere a meritelor din perioada 1914-1917, în care a activat ca preot militar, i s-a conferit Crucea de onoare clasa a II-a cu decorația de război a Crucii Roșii, iar mai târziu a primit laudă și recunoștință pentru distinsele servicii din vremea de război. De asemenea, la scurt timp după numirea sa ca episcop i-a fost conferită și Crucea de decorații de război a Ordinului Francisc Iosif I.

A fost numit Episcop al Gherlei de către Împăratul Carol al IV-lea, prin decret imperial, în 3 martie 1917, și apoi, la 21 aprilie 1917, a fost confirmat de Papa Benedict al XV-lea. La 4 decembrie 1917 a fost consacrat episcop în Catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihali de Apșa. În 15 decembrie 1917 a preluat oficiul eparhial, iar a doua zi a avut loc instalarea solemnă în Catedrala din Gherla.

Momentul semnificativ care urmează în biografia tânărului Arhiereu este momentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Împreună cu ceilalți Arhierei ai Bisericii Greco-Catolice – pentru că întregul Corp Episcopal greco-catolic s-a situat in corpore pentru Unire –, prin mesaje pastorale, prin predici, prin circulare, au educat, au informat și au însuflețit credincioșii pentru a putea înțelege importanța și urgența realizării idealului unității naționale.

În cadrul consfătuirilor din octombrie 2018, premergătoare marelui eveniment de la 1 decembrie, Episcopul Iuliu Hossu, împreună cu Ștefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, Teodor Mihali, s-au opus propunerilor de intervenție a armatei române în Transilvania, pentru ca Unirea să se realizeze prin consultarea populației românești, în mod democratic și liber, cu respectarea dreptului la autodeterminare națională.

Au fost ascultați și, într-adevăr, Actul Unirii de la 1918, în primul rând prin elitele intelectuale, a avut aportul la vârf al legitimității pe plan național și internațional, iar apoi, prin aportul voinței maselor populare democratic exprimată, a avut și durabilitatea asigurată în timp.

Episcopul Iuliu Hossu a avut și marele rol de a fi Vestitorul Marii Uniri. La momentul solemn al citirii Rezoluțiunii Unirii în fața Adunării Populare de la Alba Iulia, a făcut o mică introducere și apoi o concluzie. În introducere, Episcopul Iuliu Hossu a spus: «Fraților, aceasta e ceasul dreptății lui Dumnezeu. (…) Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită. Ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre fericite ca aud. Văd ziua întregirii neamului și aud bunăvestirea unirii noastre pe veci cu Țara-mamă, România». A urmat citirea punctelor Rezoluțiunii Adunării naționale după care Arhiereul a adăugat: «De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu și pe credința poporului Său. Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită!»

Este importantă această afirmație, pentru că Episcopul de numai 33 de ani vedea în actul Marii Uniri nu atât voința politicienilor sau a poporului, ci, mai presus de toate, voința lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu care a găsit credința poporului român. Ar fi frumos dacă și politicienii de astăzi și-ar baza politica pe aceste două linii directoare: dreptatea lui Dumnezeu și credința poporului român!”.

S.V.