Portrete spirituale din generația marii uniri: Iuliu Hațieganu

S-a născut la 14 martie 1885 în Magyarderzse (Dârja), în familia preotului greco-catolic Ioan și Aurelia, fiind al treisprezecelea copil al familiei. Mama lui a fost fiica preotului din Tăureni, iar tatăl a fost inițial învățător la Roșia Montană, apoi preot la Tritenii de Sus, după care s-a mutat în satul Dârja, iar în cele din urmă, în anul 1902, s-a stabilit în comuna Cojocna, unde a funcționat ca preot și protopop al districtului. Părintele Ioan Hațieganu s-a numărat printre participanții la Adunarea Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, care a decis unirea Transilvaniei cu România.

A intrat în școala primară în anul 1891, iar din anul 1896 a început să frecventeze școala gimnazială la Cluj, pe care a absolvit-o cu rezultate strălucite. Din anul 1900 a devenit cursant al Liceului de băieți din Blaj, fiind coleg de generație, printre alții, cu viitorul Episcop și Cardinal Iuliu Hossu. A început medicina la Universitatea din Cluj. În anul 1907 a urmat un semestru la Facultatea de Medicină a Universității din Graz, prilej de care a profitat pentru a-și îmbogăți cunoștințele medicale. În anul 1909 a absolvit Facultatea de Medicină a Universității din Cluj și a obținut diploma de doctor în medicină și chirurgie. A devenit asistent la catedra de la Universitate a reputatului internist Purjesz Zsigmond. S-a căsătorit în anul 1917 cu Maria Sima, împreună cu care a avut doi copii.

În anul 1917 activează ca medic militar la Brașov și la Cluj. Se implică în organizarea Consiliilor și Gărzilor naționale din Cluj și din nordul Transilvaniei, alături de fratele său, Emil, care era membru marcant al Partidului Național Român din Transilvania. Ia parte, în calitate de delegat oficial al tineretului universitar românesc clujean, la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. A susținut în fața membrilor Consiliului Dirigent (guvernul regional al Transilvaniei după unirea acesteia cu România) importanța și necesitatea înființării unei universități românești la Cluj, în cadrul căreia să activeze o facultate de medicină românească.

A contribuit la organizarea Universității românești din Cluj, în cadrul căreia s-au pus bazele și pentru învățământul medical universitar în limba română, fiind numit de către Consiliul Dirigent profesor titular la Clinica Medicală, devenind totodată primul decan al Facultății de Medicină. În anul 1930, recunoașterea meritelor și prestigiului lui Iuliu Hațieganu în domeniul medical și nu numai s-a făcut la cel mai înalt nivel. Reputatul profesor și întemeietor al medicinii de clinică a devenit președinte al Secției medicale și biopolitice a Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român din Transilvania (ASTRA), fiind totodată avansat la gradul de locotenent-colonel medic în rezervă. Cea mai importantă demnitate obținută în acel an a fost însă cea de rector al Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj. Din această postură, înființează două dispensare studențești (antituberculos și antiveneric). Tot în acel an ocupă pentru scurt timp funcția de ministru al Sănătății în guvernul de uniune națională condus de Nicolae Iorga (18 aprilie 1931 – 31 mai 1932), funcție din care a demisionat.

După evenimentele nefaste pentru România din vara anului 1940, a fost nevoit să se refugieze la Sibiu, unde și-a asumat dificila sarcină de a conduce din nou Universitatea, ca rector, de această dată în pribegie, în perioada 1940-1944. După eliberarea Clujului, la data de 11 octombrie 1944, de către Armata a IV-a română, Iuliu Hațieganu, în calitate de rector al Universității, s-a pus în fruntea unei comisii care a făcut deplasarea la Cluj pentru a pune la punct reîntoarcerea dascălilor și a studenților în orașul de pe malul Someșului.

În noiembrie 1944, Iuliu Hațieganu a fost înlocuit de la conducerea Universității, de profesorul Alexandru Borza. Mai mult decât atât, a fost arestat, iar apoi reținut într-o rezervă din Clinica Medicală I, fiind formulate pentru prima dată la adresa lui acuzații de ordin politic și ideologic. Reintegrat la Catedră, profesorul Iuliu Hațieganu avea să reziste doar până la 8 decembrie 1948, când a fost brutal eliminat din clinică și pensionat. Abia din anul 1953, Iuliu Hațieganu a fost reîncadrat la Clinica III medicală, fiind puțin câte puțin reabilitat de regimul comunist. Așa se face că în anul 1955 i se acordă titlul de „Medic emerit”, fiind ales și membru titular al Academiei Române. S-a stins din viață la 4 septembrie 1959, la Spitalul Elias din București, fiind înmormântat două zile mai târziu în cavoul familiei din Cimitirul Central din Cluj.

L.T.