Poporul

În tot cursul istoriei poate fi urmarit un fenomen foarte ciudat: în momentele de liniște și confort, social și economic, partea cea mai vocală (și cea mai găunoasă) a „elitelor” practică un soi de dispreț, uneori condescendent și alteori agresiv, față de popor.

Poporului i se află toate vinele posibile: lene, stupizenie, ignoranță, destrăbălare și încă și mai multe. Însăși credința acestui popor este contestată. Nu de puține ori se pot auzi afirmații de felul: „Chiar dacă își zice creștin, acest popor habar nu are de credință, nu știe rugăciunile și înțelesul lor, și în general tot ce face este doar superstiție și formalism”. Aceiași „elitiști” pot spune că poporul se închină la o „scândură” și venerează „oase vechi”. Indivizi care se constituie în judecători, acuzatori și procurori afirmă cu superbie că poporul nu are și nu știe ce este Duhul, „spiritul” credinței. Iar asta o spun indivizi  care nu au habar unde este Duhul și unde suflă sau adie El.

Dar acești elitiști de ocazie sau elitiști de mahala uită, nu bagă de seamă esențialul. O fac din superbie, lene de a gândi, meschinărie sufletească, mimetism cultural slugarnic și, nu în ultimul rând, din prostie crasă. Uită că acest Popor este blajin, tolerant, iertător, voios și lesne de înduplecat. Acest popor, socotit ignorant și primitiv, îi iubește pe cei smeriți cu duhul, pe cei săraci, pe cei împilați, și crede cu înverșunare că acestora „mai mici” li se va face măsură dreaptă „în sfârșit”. Căci Poporul simte și știe cu inima că desăvârșirea nu vine doar în istorie, ci în mod deplin la capătul ei.

Acest popor laudă și vestește din neam în neam că apărătorii lui sunt Făt Frumos, Prâslea cel Voinic și Iovan Iorgovan. Personaje zdravene, curate la inimă, smerite, totdeauna gata să ajute și să apere pe cel sărac, pe vaduvă și pe orfan și pe cel împilat.

Poporul citește și povestește despre sihăstrii, nevoitori și cucernici care au stat gata cu rugăciune și sfat în jurul acelorași „mai mici”. Iar într-un sfârșit se va înțelege că, în ceasurile decisive, cruciale ale existenței istorice, deciziile au fost date de voința, duhul și simțământul acestui popor, de către conducători care întotdeauna în acele ceasuri au înțeles, au fost una și au iubit poporul. Sunt acele clipe când voințele se încoardă la maximum. Când fiecare voință capătă rost unic. Când în „țările românești”, fiecare cu identitatea sa specifică, strălucește unitatea în diversitate. Momentele când biruința sau înfrângerea în numele idealului suprem au aceeași valoare. Au aceeași valoare căci, în înțelesul lor ultim, și-au atins scopul. „Înăuntru s-au împlinit”. Iar zborul lor merge spre ținta fără greș. Iar acest lucru nu este întâmplător.

În ceasurile decisive, suma celor care alcătuiesc poporul, în comuniune și rugăciune, devine „altceva”. Și acest „altceva” este Trupul tainic și veșnic biruitor al Mântuitorului, ieri, astăzi, întotdeauna.

Alexandru NEMOIANU