Pelerinajul tradițional catolic la Sighet, în „Cimitirul săracilor”

Cu rugăciune în gând și în suflet și păstrând vie amintirea Martirilor și Mărturisitorilor pentru credință, anual, în cea de-a doua sâmbătă a lunii mai (în acest an, la 12 mai 2018), se desfășoară Pelerinajul tradițional la Sighetu Marmației, eveniment dedicat memoriei celor închiși sub regimul comunist între zidurile temutei închisori din localitate – în prezent, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, întemeiat de poeta dizidentă Ana Blandiana împreună cu soțul său, scriitorul Romulus Rusan.

Pelerinii, care anual au participat cu miile, din întreaga țară, la acest moment de comemorare și rugăciune, parcurg, mai întâi, drumul din fața Memorialului până la Cimitirul săracilor de la marginea orașului, cu rugăciune și lecturarea mărturiilor întemnițaților Sighetului. Procesiunea e condusă de fiecare dată de mai mulți ierarhi romano-catolici și greco-catolici. După procesiune, intrând în spațiul special amenajat din vecinătatea cimitirului, credincioșii participă la Sfânta Liturghie celebrată pe pământul în care se află îngropați în gropi comune Episcopii morți pentru credință în închisoarea de la Sighet: Valeriu Traian Frențiu († 11 iulie 1952), Ioan Suciu († 27 iunie 1953), Tit Liviu Chinezu († 15 ianuarie 1955) și Fericitul Anton Durcovici († 10 decembrie 1951).

Acest Pelerinaj este o tradiție deja de peste 18 ani. În repetate rânduri, procesiunea și celebrarea liturgică au fost conduse de PF Lucian Cardinal Mureșan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, care de pe acest altar al credinței și eroismului rezistenței anticomuniste obișnuia să evoce exemplul martirilor. Într-un astfel de moment al predicării din Cimitirul săracilor, Preafericirea Sa spunea:

„Aici, la Sighet, acești Martiri, care din ceruri se roagă cu noi și pentru noi, au înțeles bine că trebuia să se ridice la chemarea Domnului, trebuia să pășească pe calea pregătită lor și nouă de Mântuitorul, pe Calea Crucii, în urma Crucii Domnului. Locul pe care pășim azi freamătă de dorurile lor. Dacă soarele românilor a răsărit la Blaj, aici, pe pământul sfânt al Sighetului, lumina soarelui de lumină dătător, Isus Domnul, a știut să insufle curaj, tărie, dăruire și eroism de mucenici celor mulți, știuți și neștiuți, care își așteaptă Învierea sub această glie. Lumină din Lumina Lui, putere din Jertfa Lui, dăruire din dragostea Lui. Jertfe de iertare și de iubire, ochi contemplând cerul mărginit doar de crucile de gratii.

«Sângele Meu, care pentru voi și pentru mulți se varsă» și sângele lor, vărsat în potirul Jertfei Domnului aici, la Sighet, unde ei au înțeles cu adevărat că nu trebuie să ne temem de cel care ucide trupurile. Episcopi, preoți, persoane consacrate și mireni, care au știut să citească semnele timpului, descoperind degetul proniei divine în zbuciumul acelor vremuri. Sfinți, care ne cer nu doar să le pomenim memoria și nu doar să ne închinăm jertfei lor, ci mai ales să-i imităm și să credem în credința lor, fiindcă martirul este în primul rând un martor, iar martorul este cel care este de față la săvârșirea unui eveniment. Au fost de față mucenicii noștri la nașterea lui Isus în peștera străină, rece a celulelor, au fost martori ai Jertfei tainice a Domnului prezent cu toată gloria și dumnezeirea sa într-o firimitură de pâine și într-o picătură de vin. Au primit iertarea și dezlegarea de pe urmă prin ciocănitura în perete. Au împărtășit împreună cu Învățătorul paharul amărăciunilor și al durerilor și s-au rugat precum întâiul martir, Sf. Ștefan: «Doamne Isuse, primește spiritul meu» și tot ca Sf. Ștefan: «Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta». Au întâlnit chipul luminos al Domnului în întunericul celulei simbolic numită «neagra» și mai ales au crezut că El este cel care își conduce mireasa Sa, Biserica, spre altarul Crucii și al Învierii (…).

O Golgota glorioasă este acest pământ neprihănit pe care călcăm, așa cum amintea Prefectul Congregației pentru Bisericile Orientale, Card. Leonardo Sandri, «aici am putea celebra Sfânta Litughie fără a avea nevoie de un antimis, fiindcă aici călcăm pe un antimis făcut, nu din pânză, ci din trupuri sfinte pe care se slujește Liturghia cea fără de sfârșit». Au știut să scrie cu sânge istoria glorioasă a unei Biserici martire, o Biserică puțin însemnată, deloc interesantă pentru cei puternici din această lume, însă care, nu o dată de-a lungul istoriei sale, a dovedit că «porțile iadului nu o vor birui». Uniți cu Papa de la Roma, care, de pe scaunul celui «Întâi între apostoli» săruta lanțurile cu care erau înlănțuiți Vlădicii noștrii martiri, erau pe deplin conștienți de misiunea profetică a Bisericii pe care o păstoreau în catacombe și care găsise în Sfânta Unire cu Roma de acum mai bine de trei veacuri, o asigurare a păstrării neștirbită a comorilor de tradiție și de spiritualitate primite de la înaintași și pe care cu toții astăzi suntem datori a le transmite noilor generații”.

V.S.