Pe drumul postului, cu Samarineanul milostiv

La intrarea în Postului Paștelui vorbește despre post și ne învață postirea un om al Postului Mare: PS Ioan Ploscaru, Episcop de Lugoj (1911-1998).

Fiind hirotonit preot la Blaj, în 1933, prin mâinile Fericitului episcop martir Valeriu Traian Frențiu, Ioan Ploscaru a primit apoi, în 1948, consacrarea întru episcopat spre pătimire, dându-și consimțământul la a fi episcop precum Isus și-a primit Crucea, într-o zi a Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1948, în ajunul intrării Bisericii Greco-Catolice în clandestinitate. Împreună cu Biserica sa, cel dintâi episcop consacrat după arestarea tuturor episcopilor greco-catolici a pornit și el pe urmele lor și pe drumul urmării lui Isus pe calea suferinței, și a fost dus, pe tot parcursul detenției de 15 ani, prin mai multe închisori ale regimului comunist. După eliberarea din 1964 a mers mai departe, ținând flacăra credinței aprinsă și în anii de clandestinitate. La ieșirea la lumină a Bisericii Române Unite, din 1989, și-a condus eparhia pe drumul refacerii, de la început primind cu bucurie gestul reparator al Înaltpreasfințitului Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului, care i-a restituit, la Lugoj, catedrala nedrept confiscată în 1948 de regimul comunist.

Încă de la consacrare, Episcopul Ioan Ploscaru a pornit și a mers cu pași hotărâți, defel șovăitori, spre Golgota răstignirii, dar păstrând mereu privirea ațintită la Lumina Învierii și a mântuirii. De aceea este demn de crezare cuvântul său din cartea Predicilor, prin care deschide și arată, celor ce vor să o urmeze, calea Postului:

„Postul creștin își are originea în viața Mântuitorului. După ce Isus a fost botezat de către Ioan în râul Iordan, s-a retras în pustie, unde a petrecut 40 de zile și 40 de nopți în post și rugăciune. A fost o pregătire, înainte de a începe predicarea Evangheliei, urmată de Patimile și moartea Sa. Cu siguranță Isus nu avea nevoie de acest post, dar a voit să arate cât de necesară este jertfa, pocăința, în viața spirituală a creștinilor. Biserica a fixat o perioadă de post înaintea marilor sărbători, precum și în toate vinerile de peste an. Se ține post când cineva ține o novenă, pentru ca rugăciunea să fie susținută de jertfă, căci zice Sfântul Augustin: «Dacă vrei ca rugăciunea ta să fie ascultată, pune-i două aripi: postul și milostenia».

Postul are drept scop să ne înmoaie sufletul, să-l dispună la o pocăință sinceră de păcate, spre o bună spovedanie și cuminecare. Numai atunci postul este cu adevărat folositor, când sufletul este în statul harului, adică nu are păcate pe conștiință. Fiecare creștin are nevoie de această pocăință, de o întoarcere sinceră la Dumnezeu, ca aceea a fiului risipitor. Suntem atât de slabi, șovăitori, atât de mici, avem nevoie de lumină, de ajutor, de iertare. Pocăința este o curățire a sufletului, care trebuie să se încheie printr-o spovedanie bună. Pocăință înseamnă părere de rău pentru păcatele săvârșite, care se iartă prin spovedanie. În rai nu se intră nici cu cea mai mică umbră de păcat. Să ne îngrijim din timp, căci cine este sigur de ziua de mâine? Va mai fi timp? Să facem tot ce se poate pentru mântuirea sufletului în această viață.

Tot în cadrul actelor de pocăință, de post, se pot face și alte jertfe: renunțarea la o comoditate, la o distracție etc. În spirit de pocăință sunt meritorii suferințele pe care le oferim lui Dumnezeu, precum singurătatea, disprețul, nedreptatea, bolile. Chiar dacă uneori lacrimile curg, să spunem din toată inima: «Isuse, totul pentru Tine, pentru iertarea păcatelor mele». Să știm că nici o lacrimă nu curge în zadar. Isus se apleacă cu milă, ca Samarineanul milostiv, ne spală rănile și se îngrijește cu dragoste divină de noi.

Prin patima Sa, Isus a înnobilat suferința. Noi fugim de suferință, dar nu o putem înlătura din viața noastră. Durerea este cea mai meritorie pocăință. Chiar cei mai mari păcătoși, dacă se căiesc sincer, sunt iertați. Să ne amintim de tâlharul din dreapta. El recunoaște dumnezeirea lui Isus, își recunoaște păcatele și acceptă cu resemnare pedeapsa pe care o merită. În aceste sentimente întâlnim credința, umilința și căința, cele trei lucruri necesare pentru a fi iertați. Isus îl răsplătește, zicând: «Astăzi vei fi cu Mine în rai».

Pocăința este necesară nu numai pentru păcatele proprii, ci și pentru păcatele celorlalți oameni. Lumea trece printr-o perioadă de mari prăbușiri morale, negarea existenței lui Dumnezeu, minciună, ipocrizie, desfrâu, toate lovesc neîncetat în bunătatea și dragostea lui Dumnezeu. Principiile de viață creștină sunt călcate în picioare.

Biserica are nevoie de suflete gata pentru jertfă, care să se dăruiască ca victime de ispășire pentru păcatele omenirii. În viața Bisericii au fost permanent suflete eroice, care au suferit pentru ispășirea păcatelor omenirii. Prin jertfa vieții lor, au potolit mânia și dreptatea lui Dumnezeu.

Să nu rămânem nepăsători, să ne ridicăm din indiferența și amorțeala care ne stăpânește, să ne convertim cu adevărat la o credință activă și la o dragoste reparatoare, oferind jertfele noastre pentru întoarcerea sărmanilor păcătoși la viața creștină.

Stăm în fața lui Isus din Sfântul Sacrament, care ne cere să-L mângâiem în exilul Său de bunăvoie pentru omenire. B. Pascal amintește cuvintele lui Isus, pe care i le-a spus într-o viziune: «În agonia Mea am cugetat la tine și pentru tine am vărsat acest sânge!». Isus a sângerat pentru fiecare dintre noi, El ne cheamă neîncetat la iubirea Sa plină de bunătate și îndurare” (Episcop Ioan Ploscaru).

V.S.