Patriarhul României: Darul unităţii naţionale – un simbol al demnităţii poporului român

„În unire se află puterea şi demnitatea, binecuvântarea şi bucuria unui popor. Dezbinarea, însă, este ucigătoare şi umilitoare pentru un popor, deoarece ea slăbeşte şi degradează viaţa acestuia. Uniţi în «cuget şi simţiri» putem birui dificultăţile şi încercările vieţii. Unirea întăreşte şi înalţă un popor. Să luăm pildă de la corifeii Marii Uniri pe care-i admirăm totdeauna pentru unitatea lor de acţiune şi pentru realizările care au urmat după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918” – arată patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, într-un discurs rostit la Academia Română, în cadrul sesiunii solemne cu tema „Marea Unire din 1918 – Începutul Primului Război Mondial”.

Referindu-se la implicarea slujitorilor Bisericii în desfăşurarea Primului Război Mondial, patriahul Daniel aminteşte cum preoţii militari ortodocşi, selectaţi dintre cei cu aptitudini pastorale deosebite, „au găsit puterea de a sădi în sufletele soldaţilor cuvântul mângâietor şi întăritor al lui Dumnezeu, fiind mereu la datorie, în mijlocul soldaţilor, în momente glorioase sau de deznădejde, în momente sublime sau tragice”.

„Slujbele de binecuvântare sau Te Deum, Sfânta Liturghie, spovedania şi împărtăşirea soldaţilor cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, au fost completate de cuvântări de îmbărbătare, de motivare a luptei pentru împlinirea idealului naţional. În acelaşi timp, misiunea preoţilor militari a avut şi multe aspecte practice: educaţia moral-patriotică, educaţia sanitară, organizarea de cercuri culturale, de biblioteci volante, de şcoli de alfabetizare, de serbări militare sau literare. Preoţii militari au suportat rigorile pribegiei în munţi, au căzut prizonieri, au stat în captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria şi Bulgaria etc. Atenţia clerului militar a fost îndreptată însă şi asupra populaţiei civile. Soldaţii decedaţi pe fronturile de luptă lăsaseră în urmă familii nevoiaşe sau orfani a căror situaţie devenea disperată în condiţiile războiului. Într-o lume sfâşiată de ură şi violenţă privirile şi speranţele oamenilor s-au îndreptat către Dumnezeu şi către slujitorii Lui. De multe ori, în condiţiile operaţiunilor grele la care luau parte alături de unităţile pe lângă care erau ataşaţi, sau în retragere, preoţii au fost puşi în situaţia de a participa direct la lupte, evitând prin intervenţia lor situaţii disperate” – arată PF Daniel.

Potrivit patriarhului BOR, în timpul Războiului din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoţi ortodocşi români au însoţit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. „Unii dintre ei au murit pe front, alţii au fost luaţi prizonieri şi deportaţi. În teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoţi şi-au pierdut viaţa, fie împuşcaţi de soldaţi din armata germană, fie morţi în urma bătăilor îndurate, fie luaţi prizonieri în lagărele din Germania şi Bulgaria. Peste 200 de călugări şi călugăriţe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoţi au fost anchetaţi, jefuiţi sau alungaţi din parohiile lor de către inamic, alţii au murit împuşcaţi în teritoriile ocupate de trupele germane. O parte dintre preoţi au primit misiunea de a rămâne în teritoriul ocupat de inamic, suportând calvarul ocupaţiei, achitându-se în mod lăudabil de misiunea încredinţată, de a se îngriji de soarta răniţilor şi de populaţia civilă. În Transilvania, peste 150 de preoţi au fost aruncaţi în închisorile maghiare, unii fiind condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare. Alţi peste 200 de preoţi au fost deportaţi în vestul Ungariei, în judeţul Şopron, unde au trăit în condiţii inumane până la eliberarea lor în anul 1919 de către trupele române” – aminteşte PF Daniel, subliniind totodată participarea slujitorilor Bisericilor Ortodoxă şi Greco-Catolică în evenimentul însuşi al Marii Uniri de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.

Artând dorinţa Bisericii de a contribui, împreună cu instituţiile Statului român, la păstrarea integrităţii României şi a demnităţii poporului român, patriarhul Daniel subliniază că, astăzi, „toţi cetăţenii României, toate instituţiile statului şi toate cultele religioase avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni”.

M. TRIPON