Părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă a împlinit 94 de ani

Părintele Iustin Pârvu, întemeietorul Mănăstirii “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” de la Petru Vodă a împlinit, duminică, venerabila vîrstă de 94 de ani. Călugării şi măicuţele i-au cîntat un Te Deum pentru a-l sărbători pe monah.

Anul trecut, măicuţele mănăstirii i-au cîntat preotului de ziua sa mai multe cîntece legionare, moment care a generat controverse în lumea monahală. De numele preotului Iustin Pârvu, considerat de enoriaşi ca fiind “un sfînt în viaţă”, se leagă şi campania împotriva documentelor de identitate biometrice, demarată la începutul anului 2009.

Părintele Iustin Pârvu şi-a început viaţa monahală la mănăstirea Durău, la vîrsta de 17 ani. În anul 1939, după ce a intrat în rîndul călugărilor, se înscrie la Seminarul monahal de la Cernica, lîngă Bucureşti. În timpul războiului, între anii 1942-1944, a slujit ca preot militar pe frontul de Est, pînă la Odesa. După ce la conducerea României au ajuns comuniştii, părintele a fost arestat pe motive politice şi condamnat la 12 ani închisoare, pedeapsa săvîrşind-o în închisorile de la Suceava, Văcăreşti, Jilava şi Aiud. Înainte de a fi trimis la “reeducare” la Piteşti, este trimis să muncească, deţinut fiind, în mina de la Baia Sprie. Cea mai mare parte a pedepsei a executat-o în închisoarea din Aiud, perioadă care a fost şi cea mai grea din cei 17 ani de detenţie.

“Părintele Iustin Pârvu a stat închis 17 ani în închisorile comuniste, la Aiud fiind perioada cea mai îndelungată şi mai grea. Nu şi-a scris, din păcate, amintirile despre acea perioadă. Părintele a preferat mai mult să exorcizeze acea perioadă din istorie prin rugăciune, prin construcţia spirituală cu care s-a învrednicit, de care multă lume s-a bucurat”, consemnează scriitorul nemţean Adrian Alui Gheorghe în cartea “Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire”.

Toţi cei care şi-au petrecut o parte din viaţă alături de părintele Iustin, în închisoarea de la Aiud, au remarcat harul cu care este înzestrat stareţul de la Petru Vodă. Unul dintre cei care părintele Iustin a stat în celulă este preotul Vasile Pătraşcu, un slujitor al lui Dumnezeu din Bucureşti. Acesta îşi aminteşte de cum l-a ajutat părintele pe un fost şef al controlorilor de tramvai din Iaşi să treacă peste perioadele de izolare, chiar dacă era grav bolnav.

“La una din celule a fost izolat părintele Iustin şi moş Cocâlnău, la cealaltă eu şi Mihai Lungeanu. Moş Cocâlnău era bătrîn şi bolnav. Acesta, în celulă, stătea numai în pat, fiind bolnav. Dacă în prima fază am crezut că moş Cocâlnău o să moară la izolare, ne-am dat seama că Dumnezeu a vrut să fie izolat cu părintele Iustin Pârvu, care l-a întărit cu rugăciune şi cu cuvinte de îmbărbătare. După două săptămîni de izolare, Moş Cocâlnău a revenit în celula de unde a plecat”, povesteşte preotul Vasile Pătraşcu.

În aceeaşi lucrare a lui Adrian Alui Gheorghe, Grigore Caraza, un alt deţinut de la Aiud, îşi aminteşte de faptele de milostenie ale stareţului nemţean. “L-am întîlnit pe părintele Iustin la Aiud, unde ne aflam împreună ca voluntari în slujba neamului… Mi-e dificil să aleg întîmplări individualizate, din multele amintiri pe care le am din acea vreme, pentru că trăiam ca fiinţe încolţite de pericole, de foame, de frig şi prima raţiune era supravieţuirea. Dar vreau să reţin un fapt deosebit din viaţa părintelui în închisoarea de la Aiud. Într-o iarnă deosebit de friguroasă, anul nu mi-l amintesc, părintele rămăsese aproape dezbrăcat. Dacă în privinţa hainelor mai mergea cum mai mergea, problema cea mai gravă era a bocancilor. Administraţia închisorii nu ne mai asigura nimic…, de asta în loc de încălţări părintele a primit o carte poştală să scrie acasă, să-i trimită bocanci… În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deţinut nou care tîra după dînsul nişte bocanci care aveau numai feţe, tălpile lipseau, aşa că bietul băiat avea picioarele numai răni şi la fiecare pas scotea cîte un geamăt. Fără ezitare, părintele şi-a scos bocancii şi i-a dat tînărului, spunîndu-i: Iată, măi frate, ţine acestă încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuieşte, eu sunt mai vechi aici şi mă descurc!”, istoriseşte Grigore Caraza.

După ce şi-a ispăşit pedeapsa, a mai primit, în 1960, încă patru ani de temniţă pentru că nu s-a lepădat de credinţa sa. În 1964 este eliberat şi devine muncitor forestier. După doi ani, în 1966, revine la viaţa monahală, la mănăstirea Secu, unde a fost preot monah. Din dorinţa de a-l controla, conducerea comunistă a ţării îl obligă pe părintele Iustin în anul 1975 să slujească la mănăstirea Bistriţa. După 1990, părintele Iustin se întoarce la mănăstirea Secu şi, pînă în 1991, este preot şi duhovnic la acestă mănăstire. Doi ani mai tîrziu, el se retrage în sihăstrie, cu gîndul de a-şi petrece restul zilelor în post şi rugăciune.

În 1991, întemeiază mănăstirea de la Petru Vodă. Părintele îşi continuă misiunea de a schimba cîtuşi de puţin această lume şi, în 2000, ridică un schit de maici lîngă mănăstirea Petru Vodă, o casă de educaţie pentru copii şi un azil pentru bătrîni, iar trei ani mai tîrziu înfiinţează o publicaţie de învăţătură şi atitudine ortodoxă, cu apariţie lunară, numită “Glasul Monahilor”.

“În chilia mică a părintelui Iustin par a se întîlni toate drumurile din România. Este o intersecţie de duh şi speranţă. Aici se întîlnesc toate colburile şi toate disperările şi toate încercările. Oamenii aduc bruma lor de suflet, o cară cu ei de departe, iar în chilie, pe un colţ de pat sau stînd în genunchi, lasă toată oboseala, ca alpiniştii care, după ce au atins vîrful, se relaxează pentru că ştiu că urmează mult mai lesnicioasa coborîre”, descrie Adrian Alui Gheorghe în cartea “Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire”, modul în care părintele Iustin îi primeşte pe toţi cei care doresc să scape de povara păcatului sau pur şi simplu caută un loc de liniştire a sufletului.