Pacea – dezideratul unei actualităţi înspăimântate

Trebuie să recunoaştem: evenimentele actualităţii ne înspăimântă. Nici nu-ţi mai vine să deschizi ziarele, site-urile de ştiri online, televizorul, radioul etc., de frică să n-ai de îndurat, o dată în plus, revărsarea violenţelor de toate felurile ce se întâmplă, uneori, în zone destul de îndepărtate faţă de cea în care te afli, dar, alteori, chiar foarte aproape de cartierul şi casa în care trăieşti. Dacă mai ai şi curiozitatea de a citi, în puţinul timp liber de care dispui, scenarii de viitor imaginate de scriitori precum M. Houellebecq (Supunere, Humanitas, 2015) sau B. Sansal (2084. Sfârşitul lumii, Humanitas, 2016), gustul nesiguranţei prinde parcă note tot mai amare.

Graţie mijloacelor moderne de comunicare, trăim cu maximă intensitate evenimentele tragice care se petrec la mii de kilometri depărtare de ţara noastră, mulţumindu-i cu bucurie Domnului că aceasta din urmă nu este atinsă de durerile conflictelor armate şi nici de lacrimile ce-i însoţesc pe cei căzuţi pe câmpul de luptă al unor astfel de tragedii. Ce-i de făcut? Cum ar trebui să abordăm creştineşte aceste nelinişti cu care am început să ne obişnuim şi de care nu putem scăpa uşor? Mai mult ca altădată, azi am vrea să domnească pacea în lume: dar mai este, oare, posibil?

Acestor întrebări nu am pretenţia să le aduc aici răspunsuri definitive. Ceea ce eu propun este, mai degrabă, descoperirea unei atitudini sufleteşti care să favorizeze conştientizarea unei responsabilităţi personale în trăirea şi răspândirea darului atât de dorit al păcii. În acest sens, regăsim două elemente importante în Apelul pentru pace, semnat de Papa Francisc dimpreună cu lideri ai celorlalte confesiunii creştine şi religii, la încheierea Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Pace de la Assisi (20 septembrie a.c.).

Primul, este strânsa legătură dintre marele dar al păcii şi atitudinea religioasă autentică. Oricare ar fi religia sau confesiunea religioasă din care faci parte, nu poţi pretinde că ai o adevărată trăire religioasă atât timp cât nu-l accepţi pe aproapele tău şi eşti gata chiar să-i impui cu forţa crezul personal. Pacea se naşte din autenticitate. Cu cât voi fi mai autentic în trăirea credinţei, cu atât va coborî şi va locui darul păcii în inima mea, în familie, în comunitatea căreia îi aparţin, în Biserică şi în lumea întreagă. Altfel, trebuie afirmat răspicat că „cine invocă numele lui Dumnezeu pentru a justifica terorismul, violenţa şi războiul, nu merge pe căile Sale: războiul în numele religiei devine un război împotriva religiei”.

Cel de-al doilea element este rugăciunea. „Recunoaştem necesitatea de a ne ruga fără încetare pentru pace, pentru că rugăciunea ocroteşte lumea şi o luminează. Pacea este numele lui Dumnezeu”. Rugăciunea, aşa precum se ştie, este dialogul plin de încredere dintre om şi Dumnezeu. În măsura în care ascultăm Cuvântul şoptit al Domnului, şi pentru că El este izvorul păcii, ajungem ca prin dialogul-rugăciunea noastră să luminăm lumea cu acest har al trăirii paşnice şi să o ocrotim, eliminând orice sămânţă a urii şi a conflictelor.

Există şi un al treilea element care intră în compoziţia acestei atitudini fundamentale creştineşti: pacea inimii. Papa Francisc, în dimineaţa aceleiaşi zilei de 20 septembrie, în cadrul Sfintei Liturghii pe care a celebrat-o în Casa Santa Marta, spunea că, trăind în afara zonelor de război efectiv, avem senzaţia că războiul este departe de noi. Dar, de fapt, nu este aşa, pentru că „războiul ne atinge pe toţi, războiul începe în inimă”. Dacă vom şti să smulgem din inimile noastre poftele păcătoase, lăcomia, ura, dorinţa de putere şi cele înrudite cu acestea, va domni atât în lumea mai mică din jurul nostru, dar, astfel, de fapt, în întreaga lume, pacea care este însuşi numele lui Dumnezeu.

Pr. Daniel AVRAM