Ora de religie și lumea pe care ne-o dorim

Departe de a fi o problemă închisă, ora de religie continuă să fie un subiect îndelung dezbătut în spațiul public românesc și nu pare să își regăsească prea curând liniștea pe care o merită în peisajul școlar al elevilor. Cel puțin în ultimii ani, religia a încetat să mai fie o simplă disciplină școlară, ea devenind subiectul criticilor tot mai vocale ale unor așa-ziși reprezentanți ai societății civile privind modelul de stat pe care îl dorim, libertățile pe care ea le limitează, critica adusă așa zisei diversități, ideologia pe care o camuflează și multe altele.

Religia în școli este subiectul spre care se îndreaptă de ceva timp și în mod invariabil orice proiect de regândire modernă a statului și mai ales a mentalităților care trebuie să aibă ca normă modernitatea și secularismul. Aceste valori, care și din punct de vedere creștin sunt corecte și care oferă garanții în delimitarea clară a sferelor de activitate și conferă statului caracterul laic, nu legitimează respingerea din matricea societății a religiei, la adăpostul indiferenței. Nu putem să nu observăm mai departe că, în societatea românească din ultima vreme, se simte o formă incipientă de anticlericalism care, sub semnul refuzului orei de religie, respinge Biserica de care în mod direct religia este legată. De aceea trebuie spus din capul locului că religia nu este un bun al Bisericii sau o achiziție a istoriei, ci ea este un dat ființial al oricărei ființe umane și izvorul oricărei morale autentice și a formării unei societăți pe baze etice. Ori o societate se formează prin școală, care în primul rând învață, mai apoi educă și oferă valori și modele de viață ce sunt  racordate la tipul de civilizație pe care îl avem, la istoria care ne plasează într-un anumit orizont de timp și spațiu, dar mai ales la spiritualitatea care ne oferă continuitate și un loc în marea familie a popoarelor Europei.

Nu de puține ori, neprieteni ai orei de religie, în numele unei libertăți de conștiință prost înțelese și al unei promovări a toleranței și drepturilor ființei umane, cer tot mai insistent eliminarea predării religiei din școlile publice, acuzând „încălcarea sistematică a dreptului la libertatea de gândire, de conștiință și de religie a copiilor”. Dar dreptul la indentitate și la cultură nu este încălcat printr-o asemenea decizie? A-ți asuma propria spiritualitate nu este doar o formă de respect pentru trecutul care te modelează, ci, în primul rând, o garanție că vei știi să trăiești în bună vecinătate cu cel de altă religie, că vei fi îngăduitor cu cel care nu e ca tine, că nu îl vei disprețui pe cel ce nu îți împărtășește crezul. Toate acestea sunt valori fundamentale ale oricărei societăți etice și pe care, în mod natural, le învață religia.

Nu putem ocoli și faptul că, pe fondul tot mai vizibil al limitelor multiculturalismului în Europa, al conviețuirii problematice între oameni de religii și etnii diferite și al valului crescând de violență și neîncredere, problema asumării identității ar trebui să fie una vitală, de care depinde viitorul lumii în care ne dorim să ne simțim acasă. În acest context apare tot mai flagrant refuzul asumării rădăcinilor creștine ale Europei în textul Tratatului de la Lisabona și devine aproape de neînțeles autismul cu care se respinge asumarea propriei identități spirituale, prin apelul la educația religioasă și, simplificat spus, prin ora de religie care se predă în școli. Pe lângă aportul benefic pe care îl oferă ființei umane, care devine înzestrată cu puterea de a discerne între bine și rău, între adevăr și minciună, între ce e valoros și veșnic și ce e o simplă modă, religia oferă și acel minim instrumentar prin care poți rezista asalturilor tot mai agresive ale răului.

Fără aceste valori, lumea noastră nu doar că este amenințată să nu aibă un suflet și astfel să își rateze viitorul, dar riscă tot mai mult să își piardă respectul în fața celor care vin din lumi unde religia este încă un reper valid.

Pr. Bogdan IVANOV