O Românie în căutarea idealurilor pierdute ale Marii Uniri

Unirea din 1918 ni s-a oferit mai mult ca un moment dictat de providenţă şi de jocul marilor puteri, decât ca un rezultat al prestaţiei noastre militare pe frontul de luptă, cu toate că eroismul soldaţilor din campaniile verii anului 1917 a spălat ruşinea înfrângerilor suferite cu o iarnă înainte. Cu toate că România Mare s-a creat cu un preţ atât de mare, nu a avut o viaţă foarte lungă. Mulţi au fost cei care s-au întrebat de ce România Mare nu a avut un viitor mai lung, din moment ce au fost atâtea generaţii care au trăit animate de idealul de a vedea toate teritoriile româneşti unite.

Eşecul de a fi avut un parcurs mai îndelungat ca ţară unită se poate pune pe seama problemelor nerezolvate de pe urma Primului Război Mondial, pe seama lipsei de viziune şi de vigilenţă a liderilor europeni şi a puterilor garante vizavi de pericolul revizionismului care a mocnit în Europa şi care a făcut ca cele două conflagraţii să fie de fapt una singură, cu un interludiu de două decenii de pace. Regretatul istoric Florin Constantiniu răspunde la această întrebare spunând că eşecul României a venit datorită lispei de idealuri. România a pierdut foarte mult din această perspectivă, deoarece clasa politică nu a fost în stare să întrupeze aceste idealuri şi să le ducă mai departe pentru a ţine naţiunea unită.

Este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm şi noi, pentru că trăim într-o lume care trece prin aceeaşi criză a lipsei de idealuri. Astăzi, la fel ca acum o sută de ani, ne-am luptat şi am plătit un preţ mare pentru a trăi într-o ţară liberă, pentru a fi înscrişi în concertul ţărilor europene, pentru a ne bucura de un climat stabil şi sigur, iar după ce acestea s-au împlinit, nu mai ştim pentru ce să luptăm; ne pierdem idealurile, ne fărâmiţăm şi ne dezbinăm din interior. Această reflecţie, momentul 1918 o impune conştiinţei noastre, a celor care ne pregătim să sărbătorim o sută de ani de la Marea Unire. O lecţie prin care trebuie să înţelegem şi să fim conştienţi că România trebuie să redescopere acele idealuri care o ţin unită.

Primul ar fi redescoperirea patriotismului. Astăzi, sunt prea puţine instituţii care mai exprimă acest sentiment pierdut al patriotismului. Au mai rămas Armata şi Biserica, singurele instituţii care păstrează şi sacralizează simbolurile naţiunii. Patriotismul nu înseamnă doar o glorificare necritică a trecutului, ci înseamnă o cunoaştere a lui şi o asumare a vredinciei şi moştenirii înaintaşilor. A fi patriot înseamnă a-ţi iubi limba şi a o vorbi corect, a-ţi respecta tradiţiile, dar a rămâne, în acelaşi timp, deschis spre alţii şi spre lume. Patriotismul mai înseamnă şi să ai curajul de a privi cu încredere spre viitor, dincolo de orizontul şi de interesele propriei persoane/generaţii, dar mai presus de toate înseamnă a ştii să faci istorie şi să te foloseşti de ea atunci când ţi se oferă, aşa cum spunea Mitropolitul Bartolomeu Anania. Istoria nu trebuie folosită pentru noi, ci pentru cei care vor veni şi pentru lumea de mâine. Pentru această lume trebuie să ne pregătim, să învăţăm ce înseamnă să fii stăpân şi să fii liber.

Aceasta este cea de-a doua lecţie. Trăim încă drama de a fi robi în propria noastră ţară, şi de a nu avea neapărat conştiinţa că suntem stăpâni în ea. Suntem robi ai propriilor interese mărunte, ai fricilor şi ai complexelor noastre istorice, a manipulărilor de tot felul. Devenim liberi atunci când reuşim să ne depăşim acel complex al istoriei, de a fi fost robi atâtea secole în propria noastră ţară, şi mai ales de a ne depăşi frica de a ne pierde ţara.

A fi stăpâni în ţara noastră înseamnă în primul rând să o iubim, să îi iubim pe ceilalţi şi să nu uităm faptul că ţara noastră este întreagă cu toţi cei care locuiesc în ea, că ea ne oferă tuturor posibilitatea de a trăi fericiţi şi de a avea idealuri.

Pr. Bogdan IVANOV