O altfel de ereditate

Atunci când facem apel la ereditate invocăm biologia ca explicație pentru trăsături, gene sau comportamente, mai mult sau mai puțin înțelese. A devenit aproape un clișeu să pui pe seama eredității tot ce nu poți înțelege din evoluția biologică sau din comportamentul unui om, care astfel se absolvă pe sine în fața unor realități de care nu este responsabil.

În privința eredității bolilor lucrurile sunt asumate de medicină, care încearcă să înțeleagă profilul biologic al unui om în relație strânsă cu rudele mai apropiate sau mai îndepărtate. Ereditatea nu ne plasează doar într-un lung șir de existențe umane, dar este responsabilă și de tragedii, atunci când ne pune în față boli sau suferințe ce au ca geneză tocmai moștenirile biologice ale strămoșilor. Dintre acestea, singura ereditate din fața căreia nu poți să te sustragi este moartea. Pentru aceste suferințe e greu să găsești explicații logice sau morale și de cele mai multe ori sfârșesc ca revolte ale omului în fața lui Dumnezeu. Exemple tragice de astfel de înrudiri ale suferinței, prezente în literatura universală, conduc spre concluzia că omul trăiește de fapt prin ceilalți și că prin felul în care își construiește propria viață transmite sau nu o ereditate pozitivă.

Dacă această lege dramatică a eredității biologice există, și pe care de multe ori nu o putem influența, trebuie să știm că există o lege a eredității sufletești, de care suntem direct răspunzători. Prin naștere, sufletul unui copil moștenește și zestrea genetică a sufletelor părinților lui, din care nu lipsește păcatul strămoșesc, dar și predispoziția celorlalte păcate ale lor. Păcatul originar este expresia acestei eredități, pe care omul o moștenește și o transmite ca un dat al ființei lui, dar pe care este chemat să o depășească printr-o asumare sfântă a vieții. Ereditatea sufletească este moștenirea implacabilă sub povara căreia omul este condamnat să se prăbușească. Dacă vorbim de ereditatea sufletească trebuie să știm că botezul pe care îl administrăm copiilor reprezintă tocmai scoaterea lor de sub povara acestei eredități și responsabilizarea lor față de propriile acțiuni viitoare.

Practic, omul scapă de o povară care este ereditatea și dă peste o alta, care este libertatea. Din acest moment, devine responsabil asupra propriilor fapte, de care trebuie să fie conștient că le trăiește nu doar din perspectiva propriei existențe, cât mai ales din responsabilitatea pentru ce transmite sufletește celor care vor trăi după el. Dumnezeu și Biblia accentuează o anumită ereditate a păcatului, perceput ca o pedeapsă de care riscă să se facă vinovați și cei care vor trăi la multe generații după cei care au greșit și, în special, copiii. Cu ce este vinovat un copil pentru felul imoral în care a trăit părintelui său? Este o întrebare la care Dumnezeu nu ne răspunde direct, dar o face indicând că este util și pedagogic, când suntem pe marginea unei ispite, să ne gândim că poate alegerea noastră va influența multe generații de după noi. Aici putem fi siguri că viețile noastre se înlănțuie și că toți suntem moștenitorii faptelor făcute de cei ce au trăit înainte de noi. Această exprimare are un caracter moral, ce vine să accentueze responsabilitatea omului pentru răul pe care îl poate face și despre care trebuie să știe că nu apasă doar asupra lui, ci și asupra celor care vor trăi după el. Omul atunci când face răul nu se întinează doar pe sine, ci pe toți cei care trăiesc împreună cu el.

Este greu să scăpăm de ereditatea biologică, dar putem scăpa de ereditatea sufletului, dacă alegem să transmitem copiilor noștri, alături de exemplul personal, propria noastră sănătate sufletească, de care au atâta nevoie.

Pr. Bogdan IVANOV