Nașterea Domnului: de la comunism la consumism

Perioada 23-25 decembrie marchează două evenimente fondatoare, atât pentru Ortodoxie, cât și pentru România: pe de-o parte sărbătoarea Nașterii Domnului, întruparea istorică a Fiului lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, Revoluția decembristă din `89, prin care România s-a eliberat de sub cel mai sângeros regim politic și ideologic din istoria omenirii, comunismul.

Contextul în care sunt înfăptuite cele două evenimente, presupun că este de la sine înțeles și cunoscut. Un simplu exercițiu de memorie ne trimite cu gândul la cele 100.000 de milioane de victime ale regimului comunist, o cifră atât de mare, încât nici nu știi dacă s-o crezi. În orice caz, paradoxal, sau nu, libertatea oferită de democrație îi dă dreptul inclusiv vecinei de la doi, care aruncă gunoiul pe geam, de a decide asupra viitorului tău, sau al copilului tău, prin faptul că are drept deplin de vot. Desigur, schimbarea majoră de paradigmă la care s-a trecut după 1989 este ușor de intuit: de la o Românie comunistă am ajuns o Românie post-comunistă, pretins democratică, cu libertate de exprimare, inclusiv cea religioasă(!), orientată spre modelul societăților capitaliste vestice, sistem pe care încercăm să-l importăm de peste 20 de ani, mai mult sau mai puțin cu succes. Rezultatul unei astfel de orientări, dublată de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, a presupus o economie liberală, a piețelor deschise, bazată pe raportul cerere-ofertă, ceea ce ne-a transformat brusc într-o societate de consum. Pentru cei care au trăit comunismul pe pielea lor, contrastul acesta este cu atât mai pregnant, cu cât i-a forțat pe unii să afirme că: în timp ce comunismul a fost un materialism fără mijloace materiale, capitalismul este materialism cu mijloace materiale.

Totuși, ar mai fi necesar să distingem între două tipuri de consumism: pe de o parte, cei care au trăit din plin comunismul, ca atare, consumismul este înțeles ca un refugiu față de o perioadă de timp în care necesitățile erau strict limitate de „bunăvoința” regimului, iar aceasta poate fi o scuză, iar, pe de altă parte, cei care nu am trăit la modul conștient comunismul. Pentru generația noastră nu se pune problema unei astfel de lipse întrucât ceea ce avem e de la sine înțeles ca fiind necesar. Aici se ridică cel puțin o problemă de etică a consumului. În ce măsură consumăm responsabil, sau iresponsabil? Obiceiurile de Crăciun, dar nu numai, ar putea constitui o tematică bogată în acest sens cu exemple de substanță. Atât tradiția necreștină a bradului de Crăciun, în urma căreia se defrișează mii și zeci de mii de brazi, plus maniera de speculă prin care sunt vânduți, poate fi un subiect de meditație în contextul consumismului. Desigur, s-ar putea obiecta prin caracterul bradului de a fi centrul în jurul căruia se adună familia în perioada sărbătorilor, dar, și așa, ce poate fi mai tragic decât ca un astfel de simbol, după o lună, să fie aruncat la tomberon. Dacă pe vremea comunismului Nașterea Domnului era sărbătorită într-un cadru privat, uneori pe ascuns, punând pe masă puținul pe care îl găseai, astăzi e la fel, doar că nu în termenii comunismului, ci ai consumismului. Economisim în noiembrie, cât se poate din începutul lui decembrie, ne împrumutăm pe ianuarie și, eventual, jumătate din februarie pentru a petrece la modul cel mai carnal cu putință sărbătorile de iarnă. Într-o astfel de cheie hermeneutică, Nașterea Domnului nu își mai găsește semnificația teologică. Simplu spus, Crăciunul devine celebrarea seculară a Nașterii lui Hristos, exprimată printr-o masă bogată și un brad împodobit.

Dacă ar fi să rezum Nașterea Domnului într-un cuvânt, atunci aș opta pentru responsabilitate. Responsabilitatea pe care Dumnezeu a arătat-o față de coroana creației Sa, omul, care, deși căzut, nu numai că a fost ridicat la potențialitatea sa, ci, mai mult decât atât, îndumnezeit, iar Nașterea lui Iisus Hristos este primul episod al acestui proces. Să fie oare, întruparea lui Hristos răspunsul responsabil al dumnezeirii față de iresponsabilitatea omului, manifestată prin păcat? În orice caz, atât prin Naștere, cât și mai târziu prin Înviere, Hristos se arată mai aproape de om, decât omul însuși.

Așadar, celebrarea cu un plus de responsabilitate a Nașterii Domnului, după modelul sărbătorii însăși, ar putea fi un imbold pentru perioada de iarnă. Un consum responsabil nu înseamnă să ne creăm nevoi doar de dragul de a trăi „mai bio”, dar nici să aruncăm pe fereastră. Să ținem ceea ce spun Părinții Bisericii, anume „calea de mijloc”, „calea de aur”, iar astfel să ajungem la esența semnificației sărbătorii Nașterii Domnului, nu la bucuria unui Crăciun banal. Sper ca în acest fel să împlinim și îndemnul Sfântului Pavel: „Prisosul vostru în ceasul de acum să împlinească lipsa acelora, pentru ca și prisosul lor să împlinească lipsa voastră…” (2 Corinteni 8:4).

Ungureanu Cezar