Napoleon, calul troian în Biserică și golirea de la Rusalii

Se încheie, în calendar, sărbătoarea Cincizecimii, cele 50 de zile de după Înviere și săptămâna pentru asimilarea coborârii Spiritului Sfânt peste Apostoli și sfânta Fecioară Maria. Au rămas îndărăt vorbirea/înțelegerea în limbi, focul de deasupra capetelor, ca semn al Suflului de Sus peste grupulețul aproape… răsuflat chemat să fie purtător de Viață în lume… S-a încheiat și asta și privim poate la sărbătoarea următoare, căci pe noi, de fapt, cu ce ne-a afectat?

Printre câte se pot pomeni de obicei de ziua Rusaliilor, poate că se uită o zi de naștere… Oare ne amintim că e și aniversarea nașterii Bisericii? Vor zice unii că nu e ceva care să merite sărbătorit, că e o realitate, o alcătuire omenească. Și nu de puține ori cred că am auzit (sau chiar spus): Dumnezeu da, Biserica ba, că e doar instituție omenească… Poate cei care zic asta sunt, fără să știe, tocmai descendenții celor care au pretins, cândva, temerar, să ridice un turn – Babelul – până la cer și să devină ei cer, dar reușind doar performanța de a „ajuta” la fărâmițarea și nemaicunoașterea limbii de înțelegere cu Dumnezeu și cu semenii, cauzând proliferarea fără noimă a limbilor apte de cele mai nebănuite ostilități și necomunicări.

Adevărul e că, dincolo de „invenția omenească” a Bisericii, ea a fost voită de Isus Cristos, „plăsmuită” de Dumnezeu Tatăl din apostolii peste care coboară Spiritul Sfânt. Cu alte cuvinte, Biserica este, divină și umană, nevăzută și vizibilă, deopotrivă. În consecință, ea este sfântă – în partea sa divină- dar este și slabă, vulnerabilă și păcătoasă – în partea sa umană. Și asta pentru că partea omenească e alcătuită și din fiecare dintre noi. A o judeca parțial, ca fiind doar una sau doar alta, este inevitabil greșit.

Îmi vine în  minte un dialog memorabil dintre împăratul Napoleon și cardinalul Secretar de Stat al papei Pius al VII-lea. Bonaparte, în 1806, în timp ce papa era dus prizonier în  Franța, s-a adresat disprețuitor cardinalului Consalvi (cu rang echivalent unui prim-ministru): «În câțiva ani eu voi fi distrus Biserica!». Dar cardinalul, om al Bisericii, dar și om cu prudență lumească, i-a răspuns liniștit și franc: «Nu, Maiestate! n-am reușit noi, preoții, s-o distrugem, și asta în 17 secole. Nu veți reuși nici Dumneavoastră». În câțiva ani, Napoleon era la deportat pe îndepărtata insulă sf. Elena, unde și-a sfârșit zilele, iar papa Pius al VII-lea a revenit la Roma pe 24 mai 1814, iar Biserica și urmașii sfântului Petru există până azi. Au mai fost după aceea și alții cu iluzii napoleonice, mici nu doar de statură, ca a lui, ci și de minte și de suflet, urmași ai celor care l-au umilit în Rusia. Au pretins și la noi că vor șterge Biserica noastră din istorie și din neam: n-au reușit decât să lovească dur partea sa omenească, dar, fără să-și închipuie, pe cei loviți și doborâți trupește i-au ajutat să sporească partea divină a Bisericii, înmulțindu-i rândurile în cer. Între cei mulți, neștiuți încă de noi, se află însă și cei știuți, printre care cei 7 fericiți martiri episcopi, pe care săptămâna  trecută i-am sărbătorit solemn prima dată după beatificarea lor, pe 2 mai anul trecut la Blaj.

Revenind la prezent și la noi, răspunsul auto-ironic al cardinalului ni-l putem aplica și nouă cu ușurință și poate fi asimilat cam de toți creștinii, deoarece, ca membre vii ale Bisericii, de câte ori, conștienți sau mai puțin, am conlucrat la paralizarea ei, la rănirea, acuzarea, umilirea sau măcar la neglijarea ei, la dezicerea de ea la greu. Și nu arareori, deși trecem drept fii sau prieteni ai ei, am fost (suntem) cal troian în Biserică, făcând o pledoarie contra domo, aruncând cu pietre în propria casă…

Noi cerem poate de repetate ori darurile Spiritului Sfânt, ale Spiritului Adevărului, Mângâietorul. Dar unde și cum se vede lucrând, acționând Spiritul Sfânt? Nu-L avem de căutat asiduu în oglindă, ca limbi de foc deasupra capetelor noastre, ci de apărat flacăra Lui în adâncul inimii noastre. Poate nu știm simți lucrarea Lui… pentru că cere azi de la noi un act de smerenie. Care să lase deoparte suficiența, pretențiile, drepturile și restabilește comuniunea cu Dumnezeu. Care e cea mai urgentă și necesar „acțiune” de cerut Spiritului Sfânt? Să ne dea putere, lumină, viață, sfat…? De câte ori, poate ani la rândul am făcut-o și nu am văzut schimbări. Ca să primim ceva azi, și să nu se reverse sau să „se scurgă” pe lângă, ca apa pe gâște, că prea suntem plini cu noi înșine, primul lucru pe care să-I cerem să-l facă e să ne golească, pentru a ne putea umple. Să ia de la noi tot ce nu este El, golind adâncurile noastre interioare și creând o inimă nouă. Iar Domnul nu poate să ne umple cu  ceva mai rău decât cele de care eram plini!… Cu un spirit de prudență, să demaște ce e trecător; cu un spirit de cumpătare, să se opună excesului oricărei dorințe; cu spirit de dreptate, să domine vanitatea; cu spirit de tărie, să rezistăm păcatului; cu spirit de înțelepciune, care e unirea lui Dumnezeu cu noi; cu darul înțelegerii, să ne deschidă mintea Spiritului Sfânt; darul evlaviei, să ne conducă în inima lucrurilor, să putem răspunde tuturor întrebărilor iubirii.

De aceea, prezența divină, cea nevăzută, asigurată de cuvintele lui Cristos adresate lui Petru («porțile iadului nu o vor birui») face ca Biserica să continue ca semn de dragoste, de adevăr și de speranță. Biserica e slabă în noi și e tare în Cristos, care e cu noi, în fiecare zi până la sfârșitul veacurilor și, orice s-ar întâmpla pe parcurs, emisarii iadului nu o vor birui. La mulți ani Bisericii din voi!

Pr. Cristian LANGA