Mireanul ortodox, în lume și în afara ei

Lumea în care trăim pare că nu aduce cu sine perspectivele unor orizonturi senine pentru Biserică, dar nici pentru aceia care formează – alături de cler – trupul ei mistic, adică mirenii. Provocați să trăiască într-un mediu social care refuză să-și mai recunoască vocația spirituală, mireanul ortodox va trebui să găsească cel mai bine formula de a trăi deplin misterul „cetățeniei lui”, care îl pune în postura de a fi în același timp și în istorie, dar și în afara ei, de a aparține lumii, dar și Împărăției cerurilor. Din această perspectivă, asumarea unei identități autentice și o poziționare corectă în raport cu lumea, dar și cu propria conștiință, reprezintă pentru mireanul ortodox din acest secol pariul pentru a trăi cât mai deplin bucata de istorie care îi este dată de Dumnezeu.

Proiectat într-un orizont cultural și tehnologic în care însăși conștiința sa religioasă va fi supusă unor unde de șoc, mireanul ortodox trebuie să fie un martor și un mărturisitor inteligent al credinței sale. În același timp trebuie să știe că tot ce e bun în lume trebuie respectat și că la adevăr nu se poate ajunge decât prin dialog și smerenie. A fi creștin înseamnă a-ți asuma provocarea de a alege să trăiești în lume, dar și de a reuși în același timp să nu îi aparții întru totul. Invitația lumii adresată subtil creștinului de a fi întru totul ca ea, de a se plia confortabil pe toate „valorile” și „beneficiile” ei – oferite exclusiv din perspectiva câștigului –, este o ispită de care creștinul trebuie să fie foarte conștient. Nu doar conformismul cald și lipsa de cenzură îi pot anula acestuia simțurile etice, transformându-l într-un actor minor pe scena societății, ci și neangajarea lui în bunul mers al comunității euharistice îi poate submina șansele pe care i le oferă credința, de a mărturisi Adevărul.

Astfel, prima misiune pe care mireanul ortodox o are de asumat este aceea de a avea o bună relație cu lumea, de a-și păstra și distanța interioară față de tot ceea ce este al ei, dar și de a dori ca, prin tot ce are el mai bun de oferit, să o schimbe în bine și să o ajute să nu își piardă sensul. Un mirean nu trebuie să uite că adevărata lui chemare este aceea de reforma lumea din interiorul ei, de a o îndrepta prin rugăciune și prin îngăduință și nu de a o judeca și cu atât mai mult de a o disprețui. A te ruga pentru îndreptarea lumii și a fi solidar cu rănile, dar și cu bucuriile ei înseamnă pentru mirean proba adevăratei iubirii creștine a lumii.

Dar marea provocare pe care mireanul ortodox o are în față este aceea de a-și descoperi demnitatea și locul său în Biserică. Prin faptul că poartă pecetea unei demnități împărătești primită prin Botez, mirenii – îmbisericiți sau nu – sunt cei care întrupează, alături de cler, Ecclesia. Aceștia exprimă, prin atitudinea lor față de Biserică și lume, cel mai bine nivelul de conștiință creștină pe care o societate îl are într-un anumit timp al istoriei. Purtători ai unei preoții împărătești, dar fără conștiința acestei nobleți sufletești pe care o au, mulți creștini aleg să trăiască într-un orizont spiritual sărăcit, plasați exclusiv în postura de spectatori ai Bisericii și ratează astfel șansa unei viețuiri cu sens. De lipsa acestei conștiințe a demnității și slujirii împărătești pe care mirenii o au este într-o bună măsură răspunzător și clerul, care a uitat sau nu a vrut să facă cunoscut propriilor ei credincioși faptul că împreună formează trupul mistic al Domnului și că fiecare are o chemare și un rol în Biserică.

Aici intervine însă dilema: ce rol trebuie să-și asume mireanul în Biserică?

Pentru cei mai mulți soluția cea mai la îndemână este neangajarea și indiferența. A trăi fără conștiința că fiecare creștin poartă în ființa lui pecetea neștearsă a botezului, care îl revendică pentru Dumnezeu și pentru veșnicie, este o alegere confortabilă și facilă pentru mulți. Refuzul implicării și așezarea pe banca criticilor Bisericii poate fi pentru mulți mireni rolul cel mai la îndemână, din care uită totuși că în egală măsură și ei sunt Biserica. Dacă Biserica are imaginea pe care o are se datorează și nivelului de conștiință eclesială pe care mirenii îl au și atitudinii neangajante pe care aceștia o manifestă față de ea, dar și modului, nu tocmai corect, în care au fost tratați. De multe ori această atitudine a convenit și Bisericii, care a preferat să îi instrumentalizeze conjunctural pe mireni, să nu îi angajeze onest în misiunea lor, dar și să își ascundă în spatele criticilor venite din partea lor, propriile neputințe.

Dacă Biserica este pândită de un pericol ascuns, acesta este spectacolul, ispită în care cade și mai mult atunci când pierde din vedere esențialul. În această ecuație, ortodoxia, care exprimă cel mai bogat fastul tradiției bizantine, este mult mai expusă unui astfel de exces. De aceea, apelul întotdeauna la esențial și temperarea manifestărilor exterioare ale cultului sunt pentru Biserică cele mai sănătoase abordări în materie de credință și de dialog cu mirenii. Pentru Biserică, un asemena exces nu doar că îl alimentează și pe acela de putere, dar izolează și mult credinciosul în postura unui spectator și a unui consumator extern, complet decuplat de esențialul misterului liturgic la care și el este parte principală. În această ipostază se găsesc probabil cei mulți dintre mireni, care se hrănesc emoțional și estetic din această bogată exprimare a credinței, fără să mai caute să înțeleagă care este rolul și locul lor.

Vecină cu aceste atitudini păguboase ale mireanului neangajat sau spectator este și aceea a mireanului sindicalist, care își deformează rolul și vocația, plasându-se pe sine într-o opoziție revendicativă cu clerul. Negociind vocal roluri și puteri, clamând dreptul de a refuza autoritatea paternă a preotului, este, pentru mireanul sindicalist, expresia unei atitudini alienate în Biserică. Moștenită din cultura congregaționalistă protestantă, această atitudine fracturează legătura paternității firești dintre preot și mirean și rupe liantul sacramental care îi unește. Mireanul trebuie să fie conștient că între el și preot nu există nicio diferență de statut ontologic, că preotul nu este un simplu furnizor de servicii religioase, salarizat de comunitate cu sprijinul statului, ci faptul că pe ei îi unește legătura vie dintre părintele care te naște întru credință și te îndrumă spre adevărata creștere duhovnicească. Pe cei doi îi diferențiază doar chemarea pe care preotul o are, aceea de a aduce, în numele mireanului, darurile euharistice de jertfă.

În pandant cu aceasta se află și postura de activist, pe care creștinii și-o asumă, uneori excesiv și sub încurajarea comodă a clerului. Este foarte adevărat că Biserica trebuie să valorifice experiența mirenilor și să o pună în lucrare, în diferitele ei câmpuri de misiune, dar în același timp este necesar ca implicarea lor să nu le scadă conștiința faptului că rolul și locul lor se afirmă cel mai autentic în Liturghie și în fața potirului euharistic.

Toate aceste stări și posturi nefirești ale mirenilor neobservate la timp pot oferi combustibil curentului anticlerical, tot mai mult simțit și în societatea noastră. Acesta vede Biserica doar ca pe o simplă instituție cu funcționari plătiți și membri cotizanți, iar învățătura și mărturia creștină ca pe o ideologie, ca multe altele, fără niciun fel de legătură cu viața.

Mult mai productiv ar fi ca aceste stări de fapt să fie privite mai degrabă ca mize și așteptări, de la care se poate rearticula un nou dialog al Bisericii cu lumea și cu credincioșii ei. Pentru o bună poziționare a Bisericii în lume, dar mai ales pentru a cultiva un raport corect cu sine și cu propriii credincioși, ea nu trebuie să renunțe la a întrupa în istorie virtutea fundamentală a Capului ei nevăzut, smerenia. Smerenia nu doar că operează o cenzura necesară în toate nivelurile de manifestare și acțiune ale Bisericii și pune accent pe slujire ca exemplu de asumare a autorității, ci și o deschide spre lume și spre asumarea binelui care există în ea.

În ultimii ani asistăm neputincioși la enclavizarea Bisericii în spatele unor sisteme de gândire captive, la adăpostul cărora clerul și mirenii se suspectează reciproc de impunerea unor monopoluri dogmatice asupra gândirii și a vieții. De aceea una dintre marile provocări ale Bisericii este aceea de a deschide punți spre noi dialoguri cu cei care îi alcătuiesc trupul. Dacă rămânem ancorați în aceeași logică veche, care vorbește despre mireni și Biserică, nu cultivăm dialogul necesar care trebuie să existe între cele două dimensiuni ale Bisericii și rămânem în termenii unui conflict, dominat de neîncredere și de concurență. În această logică unii sunt buni, iar alții sunt iremediabil răi, iar cel sacrificat este însuși dialogul. Oricât de îmbisericiți sau nu, mirenii sunt Biserica și împreună cu clerul deschid perspectivele asupra unui imens câmp de misiune al viitorului. De aceea primul lucru care trebuie înlăturat este neîncrederea. Biserica trebuie să convingă sincer că nu își propune o anexare ideologică a mirenilor, o limitare a libertății lor de gândire sau de acțiune în numele unor învățături, care nu justifică libertatea, ci argumentează puterea.

În Biserică, mireanul trebuie să rămână omul viu, animat de o autentică prospețime sufletească în care Dumnezeu se oglindește în spontaneitate, altruism, refuzul materialismului și, mai ales, în puterea de a surprinde plăcut și de a se bucura. Acestea sunt calități pe care Domnul Însuși le-a iubit și le-a lăudat în oamenii pe care nu de puține ori i-a întâlnit, și care I-au smuls la modul real admirația. Aceste calități fac din mirean mărturisitorul ideal, care poate convinge că a iubi Evanghelia nu înseamnă a disprețui muzica sau filmul sau că a te bucura împreună cu prietenii nu este deloc incompatibil cu nevoia de a participa duminica la Sfânta Liturghie. Biserica trebuie să convingă mai mult că mesajul ei vrea să îi ofere creștinului puterea de a alege și de a avea repere solide și mai ales de a ști cum să își salveze propria libertate în fața ofertelor de mai bine ale societății.

Marea lecție pe care un mirean o poate învăța este aceea de a ști că adevărata libertate nu poate fi lipsită de limite. În numele libertăților fără limite, mireanului i se oferă robii dulci, care îi răpesc tocmai bucuria de a trăi această calitate de mlădiță vie a trupului Domnului. Această reconciliere ne-ar ajuta mai mult să înțelegem că toate idealurile curate ale creștinilor, indiferent de nivelul lor de îmbisericire, sunt perfect evanghelice și că a avea credință înseamnă a ști să te bucuri mai mult de ceea ce ești. Aceste mici exerciții de simplitate vin să întărească convingerea că mirenii sunt partenerii de misiune ai Bisericii și că pot aduce multă energie în această lucrare de propovăduire a Evangheliei. Departe de a-i considera pe mireni doar combustibilul care alimentează locomotiva clerului, așa cum se exprima catolicismul secolului trecut, ei sunt mărturisitori și apărători ai credinței alături de cler. De aceea mireanul trebuie el însuși catehizat și format să își poată apăra singur credința. Prin toate acestea, Biserica oferă probe concrete asupra onestității ei față de cei botezați, fiind în același timp atentă la nevoile turmei, pe care le poate intui mai bine ca nimeni alta.

Toate acestea însă se cer dublate de un limbaj viu și proaspăt, care arată că Biserica își iubește credincioșii, după principiul claritas caritas est, în calitatea ei de depozitară a celui mai viu dintre Cuvintele rostite vreodată, cu care îi hrănește și îi crește pentru a fi mântuiți.

Pr. Bogdan IVANOV