Milostivirea caută… cele pierdute

Binecunoscuta pagină evanghelică a „Fiului risipitor” este una dintre cele trei pilde ale îndurării din capitolul al XV-lea al Evangheliei după Luca, în care ni se înfăţişează o caracteristică a milostivirii, dincolo de indulgenţa, generozitatea ori trecerea cu vederea la care de obicei ne gândim: căutarea, spre a regăsi ceea ce s-a pierdut (oaia, drahma, fiul).

Relatările din Evanghelie sunt de obicei succinte, nu apar explicit toate amănuntele, dar putem intui cu uşurinţă multe din cele nemenţionate în text. Bunăoară, graba cu care fiul cel mic pare să se îndepărteze de casa paternă ne face să bănuim că exista deja o „depărtare” de când era încă împreună cu tatăl. Că dorea să fie pe cont propriu, liber, cu puterile sale, pentru a face ce voia, o dorinţă de a se  afirma… cam la polul opus cu iubirea autentică, ce vrea să-l afirme pe celălalt.

Fiul cel mic, prin momentul care îl determină să se întoarcă, defineşte, de fapt, ce este relaţia cu tatăl: a nu simţi lipsa. Motivul imediat pentru care se întoarce e foamea şi faptul că a început „să simtă lipsa”. Şi cât adevăr e aici! Fiul, de mic, e liniştit şi senin când ştie că tatăl are de grijă şi el, de aceea, nu duce lipsă… Şi nu e vorba doar de cele materiale. Lipsa hranei este, de fapt, expresia lipsei vieţii de comuniune cu tatăl. Nu întâmplător, în textul grecesc există o diferenţă între termenul prezent în cererea fiului (Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere) şi termenul din răspunsul tatălui (şi el le-a împărţit viaţa), nu aşa cum apare în traducerea românească. Ceea ce i se termină şi ajunge să-i simtă lipsa nu e doar averea, ci viaţa tatălui de care s-a îndepărtat, de care, în acel moment, nu-şi dă seama. De aceea s-ar mulţumi să fie primit doar ca argat, plătit şi sătul, nemaivăzându-se fiu părtaş la viaţa tatălui.

Şi, atenţie, e aceeaşi atitudine cu cea a fiului cel mare, care însă nu a avut poate curajul de a pleca: şi el revendică un timp şi un loc de petrecere fără tatăl, cu prietenii, la fel ca cel mic, considerându-se drept, cu ranchiună şi dispreţ (la fel ca fariseul faţă de vameş).

Dar tatăl e unul care nu vrea şi nu se lasă deposedat de calitatea de părinte, indiferent de gravitatea tentativelor fiilor în acest sens. Ca şi cum le-ar spune: „Voi nu vreţi să fiţi fiii mei, să vă mai consideraţi fii? Cu toate acestea, eu continuu să fiu tatăl vostru, vreau aceasta, şi asta e identitatea mea. Încercaţi să mă împiedicaţi să vă iubesc, să ştergeţi în voi trăsăturile mele. Nu contează ce veţi face, câtă distanţă veţi pune între noi sau ce chip veţi lua, veţi rămâne fiii mei şi eu tatăl vostru”. Comuniunea cu fiii e o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu contează trecutul, refuzurile, trădările, distanţările, dovadă că tatăl nu pune întrebări fiului înainte de a-l primi. Nu ştim cum s-a încheiat povestea, dar ştim că sărbătoare a fost. Ceea ce e sigur şi neschimbător, ceea ce nu e în pericol e sărbătoarea, inima tatălui faţă de noi. Viţelul îngrăşat şi cântecele sunt doar semnele ei exterioare.

Milostivirea tatălui nu e o atitudine, ci o trăsătură de identitate, un alt fel de a spune fidelitatea: „Eu îţi sunt Tată acum şi totdeauna”. Nu e doar o trecere cu vederea a răului, ci o ofertă de comuniune. Ar fi putut spune: te iert, dar să nu te văd prea des. Însă el îi oferă propria-i viaţă, independent de capacitatea de a o merita, de a o aprecia, de a o rodi. E capacitatea de a salva, de a reabilita, de a păstra valoarea şi demnitatea celuilalt, pe care poate nici el nu şi le mai recunoaşte.

Fiul cel mic a ajuns să se creadă fericit dacă i s-ar fi dat ce primeau porcii, iar cel mare ar fi fost fericit cu un ied! Asta, în timp ce tatăl (Dumnezeu) oferă viaţa de fiu, în care „toate ale mele sunt ale tale”.

Să ne reamintim alt cuvânt spus de Isus, care poate să ne ajute la transformarea relaţiei cu Domnul: Cel căruia i se iartă puţin, iubeşte puţin, cui i se iartă mult, iubeşte mult. Şi, ca atare, cred că fiecare a primit o mare capacitate de a iubi, deoarece mult ni s-a iertat fiecăruia. La sărbătoarea inimii Domnului nu se poate intra decât cu o inimă capabilă să iubească.

Pr. Cristian LANGA