Mai avem vreo şansă în faţa corupţiei?

Chiar dacă acest text a fost scris în urmă cu doi ani, atmosfera acestei săptămâni confirmă actualitatea subiectului, fapt pentru care am să revin asupra lui.

Corupţia a devenit unul din cele mai îngrijorătoare fenomene din ţara noastră, care pune sub semnul întrebării nu doar încrederea publică în oameni şi instituţii, ci şi o întreagă ierarhie de valori şi principii care dau substanţă oricărei democraţii. Termeni precum corectitudine, şansă, conduită, onestitate, transparenţă sau obiectivitate sunt practic anulaţi în faţa acestui ferment de descompunere morală care a cuprins societatea românească în profunzimea ei. Locul lor este luat de realităţi precum bun-plac, putere, interes, abuz, mită sau trafic de influenţă, care compromit şi întunecă orizontul de şanse şi speranţe al unei întregi naţiuni. De aceea, o reflecţie asupra cauzelor profunde ale acestui fenomen se impune ca o premisă a înţelegerii faptului că de corupţie nu este ferit nimeni şi nimic.

Dacă privim etimologic, corupţia este un microb, care mai întâi strică natura celui în care a intrat şi o degradează, sfârşind prin a o descompune şi a o nimici. Acest pericol distructiv individual poate antrena într-un uriaş proces de descompunere şi alte naturi care, prin firea lor, sunt încă necorupte, iar această regulă este pe deplin confirmată de biologie. Orice organism viu este supus coruperii, adică deturnării sensului primordial pentru care a fost creat, fie în prezenţa unor factori externi, fie sub imperiul propriei alterări produse de timp.

Corupţia arată că, înainte de a fi o problemă naturală, ea este în primul rând o defecţiune morală, pentru că aşa cum există o corupţie a trupului există şi una a sufletului. În acest context, păcatul este expresia prin excelenţă a corupţiei, care alterează darurile dumnezeieşti din om, lăsând loc vidului care se adânceşte tot mai mult şi care sfârşeşte prin a arunca fiinţa umană în haos. Împotrivă acesteia, dar şi a degradării în timp a naturilor create, nu putem lupta cu propriile arme şi puteri, iar victoria asupra acestei forme de corupţie o punem pe seama bunăvoinţei Domnului.

Mai periculoşi rămân însă factorii externi, care transformă corupţia într-o mare ispită mai ales pentru cei care deţin o autoritate sau exercită puterea. În acest sens, Mitropolitul Bartolomeu Anania dădea o definiţie admirabilă corupţiei, pe care o vedea ca fiind viciul omului imoral care-şi degradează spiritul prin încălcarea conduitei sociale. Exploatarea autorităţii sau a poziţiei sociale a celui care deţine o funcţie în favoarea unui profit personal este forma cea mai des întâlnită a corupţiei în lumea politică şi economică şi are ca fundament puterea. Puterea, dacă nu este bine dozată şi supusă cenzurii binelui şi interesului comun, devine drogul care îi răpeşte celui care o deţine puterea de a se stăpâni. „A sta lângă butoiul cu miere şi a nu-ţi băga mână în el” nu este doar  metafora cinstei şi a corectitudinii, ci şi conştiinţa că, având puterea, ai şi răsplata pe măsură, în faţa căreia nu merită să îţi sacrifici libertatea. De aceea, pentru a deţine puterea sunt preferaţi oameni care ştiu să o gestioneze ca pe o povară şi nu ca pe un profit. La aceasta se mai adaugă graba, ispita banului public, dorinţa de îmbogăţire, drumul ocolit, care pentru mulţi dintre cei care deţin funcţii au fost nu mizele prin care doreau să îşi schimba viaţa, ci ispitele care au înghiţit atâtea destine. Pentru că suntem convinşi, corupe puterea, corupe banul, dar mai ales modelul uman corupt.

Puterea exemplului este şi ea o realitate care a făcut să se perpetueze un sistem marcat de acelaşi viciu al corupţiei. Confirmarea tacită că este posibil şi aşa, a născut o întreagă generaţie clientelară, în care corupţia a devenit liantul viciat care unea oameni şi interese. Pentru că un funcţionar corupt generează şi un cetăţean dornic să beneficieze de pe urma aceloraşi favoruri corupte şi excepţii de la lege în interes propriu.

Corupţia mai poartă şi amprenta genetică a moşteniri comuniste, pentru că ea a fost nu doar politica întregului sistem, ci era percepută şi ca o veritabilă formă de rezistenţă şi ca o lovitură subsversivă dată unui regim, el însuşi corupt şi fals. Corupţia nu ocoleşte nici firile ceva mai spiritualizate, aşa că ea este prezentă şi în Biserică sub numele de simonie. Pe scurt, acest viciu este modalitatea prin care cineva obţine o slujire sau demnitate bisericească prin bani. Acest fapt arată, prin însuşi exemplul biblic al lui Simon Magul, că în Biserică foamea de putere este viciul care corupe orice slujire sfântă a oamenilor şi a lui Dumnezeu.

Privind complexitatea acestui fenomen riscăm să cădem în pesimism, mai ales dacă ţinem cont de efectele pe care el le-a produs în cei douăzeci şi şapte de ani de la Revoluţie. Dacă am încerca să facem un bilanţ al acestui flagel al corupţiei, am putea spune că, în mod sistematic, ea a sacrificat meritul în faţa banului, l-a anulat pe omul pregătit şi capabil în favoarea celui inapt, a pus viciul în locul valorii şi a sacrificat şansa unei naţiuni de a se însănătoşi în beneficiul unor oameni mici, marcaţi de interese meschine. În faţa acestor realităţi, corupţia a încetat de mult să mai fie o infracţiune sancţionată de Codul penal, ci a devenit viciu şi a sfârşit ca mentalitate, care poate afecta pe termen lung şansa noastră la o viaţă mai bună.

Reinstaurarea unei justiţii corecte, care să sancţioneze orice derapaj de la lege, a unei administraţii transparente şi obiective care să garanteze accesul egal al tuturor la serviciile statului, sunt premisele unei însănătoşiri instituţionale mult aşteptate. Rămâne însă viciul corupţiei, căruia trebuie să i se aplice o vindecare de ordin moral. Iar ieşirea din această stare viciată nu poate fi decât rezultatul unui efort interior al fiecăruia, de însănătoşire morală, care, în mod obligatoriu, trebuie să facă apel la religie, educaţie şi cultură, pentru că, altfel, orice instrument care încearcă să limiteze corupţia rămâne ineficient.

Pr. Bogdan IVANOV