Lupta românilor împotriva dualismului austro-ungar (1867-1918). Memorandumul Partidului Naţional Român din Transilvania – 1892 (I)

Regatul Ungariei medievale a avut cea mai mare întindere pe vremea lui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei, de origine română.

Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, general, guvernator militar al Transilvaniei, regent al Ungariei, erou de război, evidenţiindu-se în luptele cu armatele otomane, va ajunge rege al Ungariei după moartea neaşteptată a lui Ladislau al V-lea Postumul. Ungaria a cunoscut, în timpul domniei sale, cea mai vastă întindere din istoria sa: la vest – din sud-estul Germaniei pînă în Dalmaţia, iar la est – din Polonia pînă în Bulgaria de astăzi. Matei Corvin, care vorbea limba română, a recunoscut întotdeauna originea sa, iar cărturarii de la curtea sa din Vişegrad au fost primii care au afirmat originea latină a poporului român şi a limbii române.

Urmaşii lui Matei Corvin au fost regi slabi, ei nu au putut păstra moştenirea lăsată de familia Corvineştilor, astfel că destrămarea regatului ungar a venit în mod implacabil.

În bătălia de la Mohács, desfăşurată la 29 august 1526, armata ungară a fost învinsă de forţele superioare otomane, conduse de sultanul Suleiman Magnificul, accentuînd criza societăţii maghiare. Practic, regatul maghiar dispare de pe harta Europei, ajungînd sub stăpînirea turcească. Buda (1539) şi Ungaria propriu-zisă (1541) sînt transformate în paşalîcuri, în schimb Transilvania va fi recunoscută ca stat separat – Principatul Transilvaniei.

În anul 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea Porţii Otomane un dar anual de complezenţă, în valoare de 10.000 de ducaţi. În această calitate, a participat ca ţară beligerantă în războiul de 30 de ani şi a încheiat o serie de tratate cu ţările europene de pe poziţii de egalitate. De subliniat că Principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpînire turcească), nici Crişana, transformată, de asemenea, în vilayet, cu centrul la Oradea.

După aproape 200 de ani de ocupaţie otomană, salvarea naţiunii ungare a venit de la dualismul austro-ungar, un compromis la care a fost constrînsă Casa de Habsburg pentru păstrarea hegemoniei politice, economice şi militare în Europa Centrală. După 1848, politicienii austrieci şi unguri şi-au dat seama că autodeterminarea popoarelor este marele pericol care-i ameninţă deopotrivă şi de aceea au reevaluat relaţiile politice dintre ţările lor, relaţii deteriorate în perioada revoluţiei din 1848-1849, cînd s-a ajuns la lupte armate între ele. În afară de unguri şi austrieci, nimeni nu era interesat de menţinerea Austriei istorice şi a Coroanei maghiare.

La rîndul lor, austriecii erau în mare dificultate, datorită pierderii războiului austro-prusac din 1866, cunoscut ca Războiul de şapte săptămîni. Războiul s-a purtat pentur hegemonia Imperiului habsburgic în Germania şi cntrolul asupra regiunii veneţiene şi a marcat continuarea războiului de unificare a Germaniei, încheind, totodată, proesul de unificare a Italiei în jurul Regatului Sardiniei.

Învinsă în război, Austria a cedat Prusiei provincia Holstein şi a părăsit Confederaţia Germană, iar Italia a anexat regiunea veneţiană. În final, a fost respingerea tentativei Austriei de a unifica statele germane sub sceptrul habsburgic şi trecerea hegemoniei germane în mîna Prusiei.

La 5 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist austro-ungar.

Ziua de 8 iunie 1867, cînd Franz Josef a fost încoronat şi rege al Ungariei, constituie, de fapt, încetarea absolutismului austriac şi începutul dualismului austro-ungar.

Monarhia dualistă austro-ungară creată în 1867 era condusă de împăratul Austriei, care era, în acelaşi timp, rege al Ungariei. Deşi pe plan internaţional Imperiul Austro-Ungar se prezenta ca un singur stat, avînd ca organisme comune trei ministere – externe, război şi finanţe –, în realitate monarhia dualistă a însemnat existenţa a două state distincte, cu parlamente, guverne, administraţii şi legislaţii proprii.

Statul dualist austro-ungar era împărţit în Cisleithania, repectiv Austria, cu capitala Viena, şi Transleithania, adică Ungaria, cu capitala la Budapesta.

În Cisleithania intrau: 1. Boemia, 2. Bucovina, 3. Carinthia, 4. Carniola, 5. Dalmaţia, 6. Galiţia, 7. Kustenland, 8. Lower Austria, 9. Moravia, 10. Salzburg, 11. Silezia, 12. Styria, 13. Tyrol, 14. UpperAustria, 15. Vorarlberg Osterreich.

Transleithania: 16. Ungaria, 17. Croaţia-Slovenia, 18. Bosnia şi Herţegovina.

După cum se poate observa, Austria a păstrat autonomia provinciilor, în timp ce Ungaria a înglobat Transilvania, desfiinţînd-o ca entitate administrativă distinctă, cu intenţia vădită de a-i maghiariza pe toţi locuitorii săi.

În interiorul Transleithaniei s-au constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867, sub presiunea maghiară, împăratul a abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română. Pasul următor l-a constituit încorporarea Transilvaniei în statul ungar, pierzîndu-şi individualitatea politico-teritorială, adică statutul de voivodat şi apoi de principat autonom pe care l-a avut timp de mai multe secole. În toate aceste trei epoci – epoca voivodatelor din timpurile străvechi pînă în 1526, epoca principatului independent din 1526 pînă în 1691, epoca Marelui Principat autonom (1691-1867), cînd împăratul Austriei deţinea şi funcţia de mare principe al Ardealului – această provincie românească şi-a păstrat autonomia faţă de puterea centrală cu sediul la Viena.

Cele prezentat mai sus dovedesc că Transilvania nu a aparţinut Ungariei decît în perioada 1867-1918, deci 51 de ani.

După ce, în iunie 1867, împăratul Franz Josef sancţionează legea privitoare la unirea Transilvaniei cu Ungaria, pentru românii din această provincie urmează cinci decenii de privaţiuni şi nedreptăţi umilitoare, anii în care autorităţile maghiare au trecut cu înverşunare la aplicarea politicii de maghiarizare forţată.

În anul 1869, Parlamentul de la Budapesta a adoptat patru legi – legea minorităţilor, legea presei, legea învăţămîntului şi legea electorală -, prin care se delanşa procesul maghiarizării forţate, însoţit de introducerea cenzurii şi înăbuşirea aspiraţiilor naţionale ale românilor, slovacilor, croaţilor şi slovenilor.

Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei de la Cluj şi a guberniului, urmînd ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională. Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în schimb, ţăranii, în marea majoritate români, aveau dreptul de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pămînt de cel puţin 70 de pogoane, în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane. În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6.000 de locuitori, în timp de în regiunile locuite de români reprezenta 60.000. În parlamentul de la Budapesta, cei 7 milioane de unguri au trimis 400 de deputaţi, în vreme ce 13 milioane de români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.

În anul 1874 a fost adoptată Legea electorală, prin care românii transilvăneni aproape că erau excluşi din viaţa politică. În Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români.

În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că, din cele 63 de comitate ale Ungariei, doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii care să asigure maghiarizarea tuturor celorlalte naţionalităţi. Ignorînd realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă, şi a decretat limba maghiară ca singura limbă oficială. Limba maghiară era predată în toate şcolile, pe cînd limbile naţionalităţilor nemaghaire putea fi folosită numai în învăţămîntul confesional.

Întreaga legislaţie votată de Parlamentul ungar după 1867 a urmărit realizarea unui stat naţional maghiar omogen. Aceasta nu putea fi pusă în aplicare, avînd în vedere numărul mai mic al maghiarilor, decît cel aparţinînd altor naţionalităţi, fără maghiarizarea forţată a celor din urmă. În anul 1869, din 13.219.350 de locuitori ai Ungariei, numai 6.207.508 erau maghiari, 2.321.906 români, 1.816.087 germani, 1.825.723 slovaci, 286.834 sîrbi, 448.040 ruteni, 208.529 croaţi şi 104.651 alte neamuri. Prin urmare, 6.207.508 maghiari (plus evrei) trebuia să maghiarizeze 7.011.770 nemaghiari. Prin asimilarea naţionalităţilor s-a reuşit creşterea ponderii maghiarilor în stat de la 44,6%, în anul 1880, la 54,5%, în anul 1910.

Compartimentul în care s-au concentrat legile şi măsurile de maghiarizare forţată a fost cu precădere învăţămîntul. Printr-o serie de legi şcolare, guvernele de la Budapesta au dispus introducerea numărului de ore în limba maghiară în şcolile confesionale ale naţionalităţilor, sute dintre ele fiind închise pe motiv că învăţătorii sau elevii nu cunoşteau bine limba maghiară.

În 1868 s-a introdus învăţămîntul de stat în Transilvania, cu plan unitar şi programe şcolare elaborate de către stat. Dar, deşi Legea naţionalităţilor prevedea „libera alegere a limbii de predare”, potrivit cu profilul demografic al regiunilor, nu a fost înfiinţată nicio şcoală de stat primară în limba română sau slovacă.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal. În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndîrjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania. După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) au fost închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti sînt închise.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

(continuare în numărul de mîine)