Isus ne spune: „Iubiți pe dușmanii voștri”

Probabil nu există creștin care să nu se fi simțit tulburat măcar o dată în viață de ceea ce spune Isus în pasajul liturghiei cuvântului (Luca 6, 31-36). E răscolitoare această evanghelie… Poți să fii de lemn sau piatră, poți să fii indiferent sau încăpățânat în idei și principii, dar e imposibil ca acest fragment să nu te pună puțin pe gânduri. E imposibil ca oprindu-te măcar pentru o clipă asupra acestei pagini biblice, să nu te răscolească cuvintele lui Cristos: „Iubiți pe dușmanii voștri!”… iubiți, ceea ce omenește pare a fi de neiubit!!!

Adevărata cale pentru a fi ca Dumnezeu și adevăratul test pentru noi nu este iubirea celor apropiați, a prietenilor, a celor care gândesc ca noi, ci iubirea dușmanilor (a celor care ne-au făcut și continuă să ne dorească răul)! Testul e la îndemâna fiecăruia, pentru că e prea puțin probabil să existe cineva care să nu fi simțit vreodată că are dușmani (îi putem include în această categorie pe toți cei cu care avem relații tensionate, construite pe indiferență, răceală, ignorare, iar uneori chiar răzbunare).

Și, iată, Cristos vine și ne spune: Iubește-i! Ți-au făcut răul? Fă-le binele! Te-au blestemat? Binecuvântează-i și roagă-te pentru ei! Te-au lovit peste un obraz? Întoarce-l și pe celălalt! Ți-au luat haina? Dă-le și cămașa! Nu-i judeca… Iartă-i!…

Chiar dacă ne vine greu să acceptăm, propunerea divină constă în iubirea dușmanului. Atenție că ea nu este ceva opțional, un simplu remediu sau un rău mai mic, ci este o soluție spre pacea interioară, este maximul bine. Într-un lanț al urii, ca din nou să domnească pacea, e necesar să fie cineva care să rupă acest lanț, altfel dușmănia și rănile provocate persistă la infinit. Dacă vom aștepta mereu ca celălalt să ierte primul, pacea nu va veni niciodată. Așadar, iubește primul, iartă primul, iubește chiar și pe cel ce e de neiubit…, fii asemeni Tatălui Ceresc!

Din păcate, în lume, uneori chiar și în familii, predomină cu totul alte principii decât cele pe care le propune Cristos. Predomină o educație la violență verbală și chiar fizică, la răzbunare… Sondajele de opinie despre jocurile de calculator utilizate cel mai frecvent de copii așează jocurile cu arme, cu bătăi pe locul întâi. La fel, filmele de același gen sunt cele mai îndrăgite și mai bine vândute.

Sunt, așadar, lesne de înțeles sentimentele de reținere pe care le trăim cu toții în fața cuvântului evangheliei. Cum să nu te răzbuni?! Cum să ierți când peste tot se vorbește de răzbunare, de dreptate cu forța?!

Conceptul de recunoștință față de dușmani vine încă din vremea filosofiei lui Plutarh, care zicea că dușmanii ne ajută să ne întărim, ne deprind răbdarea și curajul, asemeni unui copac sub bătaia vântului. Se spune că „sunt flori care nu cresc în pământul vieții noastre decât udate cu lacrimi!”.

Cristos propune mai mult și corectează, chiar revoluționează perspectiva teologică de tip „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (care, din păcate, încă mai domnește și azi)… Isus ne propune să-i iubim pe vrăjmași, face apel la milă/ milostivire. Am fost vindecați, prin iertare, de dușmănia față de Dumnezeu, iar acum ni se propune vindecarea (prin iertare) de dușmănia față de noi și de frații noștri („iubirea toate le iartă, toate le depășește” – cf. Sf. Pavel I Corinteni, 13).

Suntem chemați, așadar, să fim buni și milostivi precum Dumnezeu Tatăl este. Dumnezeu Tatăl ne iubește indiferent dacă suntem buni sau răi. Ne iubește orice am face. Nu putem face nimic ca Dumnezeu să nu ne iubească, pentru că „Dumnezeu este iubire” (1 Io 4,8)!

Această iubire trebuie experimentată pentru a putea să devină ceva viu în noi. Ea ne dă posibilitatea să iubim necondiționat, pe oricine, oricând… Desigur, acest lucru nu înseamnă a accepta nedreptatea, răutatea, imoralitatea sau păcatul, în general. Și Isus a condamnat păcatul, dar a continuat să-l iubească pe păcătos. În plus, nu suntem chemați să fim judecători (nici măcar judecătorii celor care judecă!). Evanghelia e clară: „Nu judecați și nu veți fi judecați!”. Ca să ne convingă, Cuvântul viu ne avertizează cu privire la faptul că dacă ne mai uzurpăm competențe de judecători, judecata făcută altora este de fapt propria noastră judecată („cu ce măsură veți judeca cu aceeași veți fi judecați”). De altfel, prezența lui Dumnezeu în viața noastră ne propune o singură judecată licită: aceea de a ne judeca singuri. Suntem proprii noștri judecători (din perspectiva „glasului interior”, conștiința noastră).

În rest suntem chemați la iubire. „Când oamenii ne iubesc ne iartă orice, chiar și crimele, dar când nu ne iubesc, nu ne iartă nimic, nici măcar virtuțile!… Să urmăm îndemnul lui Isus, să fim conștienți că vocația noastră este iubirea. Vom fi Iubirea… și astfel vom fi totul” (cf. Tereza de Lisieux).

Pr. Mircea MARȚIAN