Între Babilon și Rusalii

La sărbătoarea Rusaliilor S-a pogorât Duhul Sfânt peste apostolii Domnului Hristos în Ierusalim, și pelerinii numeroși cărora aceștia li se adresau „erau uimiți toți și se minunau zicând: Iată, nu sunt aceștia care vorbesc toți galileeni? și cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?” (Faptele Apostolilor 2, 7-8).

Nu se poate să nu mergem cu gândul la început de istorie, când încă păcatul nu-i învrăjbise pe oameni și vorbeau cu toții aceeași limbă. Înainte de a construi „Turnul Babel”, „era în tot pământul o singură limbă și un singur grai la toți” (Facerea 11, 1).

Roada duhului celui rău, care-i învrăjbea pe oameni, este menționată de Sfântul Apostol Pavel: „adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora” (Galateni 5, 19-21).

Roada Duhului Sfânt, care în mod văzut întemeiază la Rusalii Biserica, este subliniată tot de către Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5, 22-23).

Într-o lume subjugată de rele și de păcat a venit Domnul Hristos și a răscumpărat-o, pătimind pentru ea și întemeind Biserica prin revărsarea Duhului Sfânt. Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că „pogorârea Sfântului Duh e cea care dă existență reală Bisericii, punând începutul sălășluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane, și cu aceasta începutul Bisericii. Pogorârea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală, la extinderea acestei lucrări în celelalte ființe umane. Prin Întrupare, Răstignire, Înviere și Înălțare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său” .

Biserica Domnului Hristos a fost întemeiată pentru a-i mântui pe oameni, pentru a-i înfrăți, pentru a-i uni, pentru a-i face să fie mai buni. În rugăciunea arhierească de dinaintea pătimirilor, Mântuitorul se ruga Tatălui „ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine, și eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).

Câtă vreme n-au apărut fracțiuni în cadrul Bisericii, credibilitatea mesajului ei era enormă. Afirmația Părintelui Ilarion Felea se impune prin efectele unice pe care creștinismul le-a avut în lume: „creștinismul este religia omenirii, unica religie adevărată, singura religie care are în întregime de autor pe Dumnezeu”.

 Biserica creștină, întemeiată în mod văzut la Rusalii, în primul rând le oferă oamenilor mântuirea. Dar, în același timp, și pentru viața acesta trecătoare are efecte benefice. „Binefacerile creștinismului sunt optime și fecunde pentru salvarea, cultura și fericirea omenirii, și am constatat că sunt”. Unde a ajuns creștinismul în lume, a ajuns și civilizația. „Oriunde se răspândește creștinismul, viața oamenilor se schimbă: moravurile se purifică, sclavia se desființează, privilegiile se înlătură, societatea se primenește, viciile se înlătură, virtuțile înfloresc, iubirea și frăția pun stăpânire pe toate sufletele; un duh nou se revarsă în lume și o înnoiește” .

Nu trebuie să uităm că și Uniunea Europeană a avut părinți fondatori creștini practicanți: Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Walter Hollstein și chiar Winston Churchill. Atunci când au căutat un steag pentru uniunea lor s-au oprit la cartea Apocalipsei: „Și s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveșmântată cu soarele, și luna era sub picioarele ei, și pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsa 12, 1). Este limpede că femeia este Maica Domnului, iar culoarea ei albastră o are steagul Uniunii, și pe el poartă cununa din cele douăsprezece stele. Din nefericire, într-o lume ce se secularizează, tot mai puțini oameni cunosc aceste lucruri.

Cu toate că din biserica cea una s-au desprins mai multe confesiune creștine, totuși, nu se poate nega faptul că evanghelia Domnului Hristos are o influență binefăcătoare în viața spirituală a lumii. Se știe care sunt rănile pe care vremurile le-au lăsat pe trupul Bisericii: la 1054 avea loc schisma cea mare, când Biserica Catolică se desparte de cea Ortodoxă; după 1500, din Biserica Catolică se rup Bisericile Protestante, iar din ele, mai aproape, se nasc cultele neoprotestante. În fața acestui fenomen, atitudinea Bisericii Ortodoxe o exprimă cel mai bine Profesorul Teodor M. Popescu: „Biserica Ortodoxă nu caută să impună nimănui autoritatea, ea nu cere nimănui puterea, ea cere tuturor unire în credință, de unii schimbată, de alții uitată. Ea nu cere nimănui nimic, nici măcar să sufere cu ea și pentru ea; ea oferă tuturor credința sa încercată în foc, credința de altădată a tuturor, ea nu dorește să poruncească nimănui și să umilească nici un creștin; ea dorește să-i poată auzi pe toți zicând ca vechii creștini: să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt”.

În acest spirit irenic, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de Sinodul Permanent, l-a primit pe Papa Francisc, vineri, 31 mai 2019, atât la Patriarhie, cât și la Catedrala Națională. A fost un gest de normalitate și eleganță, care încă o dată subliniază felul în care Patriarhul nostru știe ceea ce e de folos misiunii Bisericii în vremurile actuale.

Atâta vreme cât pe oameni nu-i primești și nu-i cunoști, nici nu-i poți apropia de Biserica Ortodoxă. Când harul Duhului Sfânt coborât la Rusalii lucrează, putem spera că odată se vor împlini cuvintele Mântuitorului: „Am și alte oi care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și un păstor” (Ioan 10, 16).

† Arhiepiscop și Mitropolit ANDREI