Interpretarea Sfintei Scripturi – Câteva repere

Studiul biblic vine în ajutorul celor care doresc să citească Sfânta Scriptură şi s-o înţeleagă. Textele biblice trebuie să fie interpretate și comentate pentru că, nu de puține ori, semnificația lor profundă nu apare la o primă lectură și astfel sunt posibile unele erori. Multe erezii apărute în istoria Bisericii s-au bazat pe texte biblice greșit înțelese, chiar răstălmăcite. Sigur că experienţa noastră de viaţă este adesea îndepărtată de cea a lumii biblice. Această lume biblică poate fi însă redescoperită pentru a fi capabili să vedem Biblia aşa cum ea este: Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în limbaj uman.

Interpretarea Sfintei Scripturi presupune în primul rând o lectură atentă a textelor plasate în propriul lor context istoric. În al doilea 14rând, ele trebuie privite în lumina evenimentului central al istoriei, care este Isus Cristos. Cel care dorește să înțeleagă Sfânta Scriptură nu poate trece cu vederea nici aspectul ei uman, nici aspectul divin. Exegetul poate şi trebuie să folosească metodele ştiinţifice pe care le are la dispoziţie pentru a înţelege şi explica textul sfânt. Nu este vorba doar despre un demers critic, ci și unul de credință. Exegetul nu este împiedicat în studiul său de credinţa lui, ci, din contră, este luminat şi călăuzit de ea.

În ultimul secol, în Biserica Catolică, metodele filologice și literar-științifice au căpătat o mare importanță pentru exegeza biblică. Critica biblică s-a dezvoltat în trei direcții care reprezintă tot atâtea etape ale cercetării: critica textuală, critica literară şi critica istorică. Le vom prezenta în continuare, pe scurt.

Critica textuală biblică doreşte să clasifice numeroasele variante de text găsite în tradiţia manuscrisă (copiile anterioare apariţiei tiparului) şi să aleagă dintre ele pe cele care au şansa de a reprezenta lecţiunea cea mai apropiată de original. După ce a fost stabilit bine textul biblic, trebuie să-i înţelegem semnificaţia şi să-i pătrundem sensul. Aici intervine critica literară. Ea examinează mai întâi limba şi compoziţia textului, căutându-i apoi genul literar şi apreciind dacă textul este scris de autorul căruia îi este atribuit sau dacă a mai fost în timp retuşat. Sunt analizate, pe rând, vocabularul, gramatica şi stilul scrierii, exegetul știind că sensurile cuvintelor pot varia în cursul secolelor. Trebuie observat contextul pasajului sau fragmentului studiat, căci un text nu trebuie considerat niciodată în mod izolat, el putând fi cu adevărat înţeles doar în contextul său. Acolo unde apar, pasajele paralele pot ajuta mult înţelegerea mesajului biblic. Critica literară lasă să se întrevadă în continuare nevoia de a face o cercetare mai largă, în scopul plasării cărţii biblice în contextul social trăit în care a fost gândită şi redactată. Acest demers este cel al criticii istorice. Critica istorică ne poate oferi, prin cercetări amănunţite, cadrul de civilizaţie în care s-a dezvoltat literatura biblică veterotestamentară şi neotestamentară. Critica istorică nu minimalizează valoarea Sfintei Scripturi, ci ne permite să cunoştem mai bine revelaţia divină, acordată unui popor în decursul istoriei sale.

De ce putem vorbi despre o interpretare a Bibliei în Biserică? Răspunsul îl găsim în tratatele de specialitate și mai ales în documentele magisteriale. Chiar dacă exegetul foloseşte metodele raţionale de interpretare a Bibliei, el trebuie să o considere aşa cum aceasta este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu. Exegetul este ghidat în munca lui de autoritatea bisericească. El ştie că Biserica păstrează dreptul de a îndruma exegeza.

Biserica Catolică s-a pronunțat în domeniul exegezei prin publicarea unor enciclici care se referă în mod direct la interpretarea Sfintei Scripturi. Este vorba despre Providentissimus Deus (Papa Leon XIII, 1893), Spiritus Paraclitus (Papa Benedict XV, 1920) şi Divino afflante Spiritu (Papa Pius XII, 1943). Ultima enciclică citată este unul dintre cele mai importante documente pontificale din întreaga istorie a Bisericii. Solicitudinea Bisericii cu privire la studiile biblice s-a concretizat și prin înfiinţarea Comisiei biblice pontificale (Papa Leon XIII, 1902). Această comisie a intervenit mai ales în discuţiile privitoare la problemele de ordin critic şi istoric. Decretele comisiei vor să indice calea de urmat în cercetarea biblică, oferind repere generale în acest sens.

Interpretarea Sfintei Scripturi nu le aparține însă doar specialiștilor, ca un monopol. Toți membrii Bisericii au un rol în interpretarea textelor biblice. Este motivul pentru care Conciliul Vatican II a cerut cu insistență ca accesul la Sfânta Scriptură să fie facilitat prin toate mijloacele, astfel încât credincioșii să se poată apropia de textul sfânt prin lectură și meditație. Constituția dogmatică Dei Verbum (paragraful 25) ne reamintește că „citirea Sfintei Scripturi trebuie însoțită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu și om”. Iată că suntem chemați să citim cu toții Sfânta Scriptură, fie individual, fie în cadrul comunitar sau liturgic.

Conf. dr. Sorin MARȚIAN