Îndemn urmașilor Celui Răstignit

Intrând prin porțile Ierusalimului, pășind pe covorul pentru El întins, croit din flori înmiresmate, prin mijlocul mulțimii care-L aclamă, Mântuitorul trece gânditor. E Duminica Floriilor, poarta de intrare în Săptămâna Mare a Patimilor și El știe. Știe că uralele, în atât de scut timp se vor schimba în sudalme, și ramurile de măslin în spini ai cununii ce-i va străpunge, necruțătoare, fruntea. Știe că-i va fi pus pe umeri lemnul Crucii, dureroasa-i povară. Știe că El e Împărat, dar și că Împărăția Sa nu este de pe lumea aceasta (cf Io 18,36), iar Calea Sa regală e acum Calea Crucii, pe care va merge tăcut, spre Golgota, unde va fi înălțat, cu adevărat, între pământ și Cer.

De la înălțimea Crucii, Isus va rosti un ultim cuvânt, ca o pecete: “Săvârșitu-s-a!” (Io 19,30), dar nu înainte de a-i cuprinde cu privirea și a-i binecuvânta, acolo, la picioarele Crucii, veniți din toate timpurile și din toate părțile pământului, pe adevărații Săi închinători și supuși, rodul Patimilor Sale dureroase, motivul bucuriei Sale. Pentru că, acum, Împărăția Sa e aici. Lor li se adresează, în numele Celui Răstignit, un preot român unit cu Roma, Pr. Nicolae Pura (1913-1981), care, în timpul de încercare a credinței creștine sub regimul comunist, îndemna la purtarea crucii împreună cu Hristos. Îndemnul său rămâne actual și azi, la intrarea pe calea timpului presărată cu alte petale înmiresmate, înspre o nouă Săptămână Sfântă și Mare:

“Urmași ai Celui Răstignit fiind, adeseori ne place să trăim cu iluzia unei împărății în care curge lapte și miere. Dar cu vrerea ori fără vrerea noastră – mai ales fără vrerea noastră – realitatea de toate zilele e o dezmințire. În societatea Răstignitului nu poți întra decât împrumutându-I spatele tău, ca Simon din Cirene, și ușurându-I povara. Iar când Răstignitul nu se milostivește să-ți așeze singur crucea pe umeri, trebuie să-L cauți, s-o ceri.

Împărăția Lui, de aici și de dincolo, nu o câștigă decât cei purificați în cazanul suferințelor și antrenați pe Drumul Crucii. Cel ce vrea să vină după Mine… Să-și ia crucea sa … Să-Mi urmeze… Cu ochii mereu ațintiți spre Crucea înfiptă pe Muntele Căpățânii, cruce primitivă, pe care răutatea acumulată a veacurilor a întins, fără pic de milă, trupul chinuit al Celui trimis ca Mântuitor al lumii, cu gândul la Vinerea de Paști, în care Hristos Fiul lui Dumnezeu cel viu, atârnat de cruce, timp de trei ore, a îndurat sfâșietoarele chinuri ale morții… Să-Mi urmeze.

Alături de Crucea colțuroasă a Răstignitului, pe care se prelinge, în șuvițe, sângele Omului-Dumnezeu, stă înfiptă, invizibilă, pe Muntele Golgotei, crucea ta. Forma, mărimea, culoarea, grozăvia ei, toate atârnă de îngăduința Cerului și de ura slujitorilor iadului. Când îți apare în toate dimensiunile și împrumută toate formele pe care ura demonilor și patima călăilor le-a iscodit, crucea e înspăimântătoare și par adevărate versurile lui Prudhomme: «Dacă aș fi eu Dumnezeu, moartea nu ar mai avea victime. / Oamenii ar fi buni, cuvântul ´adio´ ar fi șters, / Iar noi n-am vărsa decât lacrimi de bucurie. / Dacă aș fi eu Dumnezeu…».

Dar, dacă am fi noi un astfel de Dumnezeu, n-am mai fi nici creștini, nici Dumnezeul creștin. Crucea, semn de ocară și de rușine, de la Hristos încoace e semnul biruinței. In hoc signo vinces – În acest semn vei învinge. Cuvintele, citite odinioară pe bolta cerului de luptătorii lui Constantin, mai pot fi zărite și citite și astăzi de cei în ale căror inimi arde focul curățitor al iubirii și al credinții statornice. Căzut sub povara crucii, fără a deznădăjdui, aruncându-te la picioarele Răstignitului, meditează, împreună cu Pascal, la cap. XVII din Evanghelia Sfântul Ioan și, plin de curaj, exclamă cu el: «Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob, singur Dumnezeu adevărat și Acela pe care L-ai trimis, Isus Hristos! Adevăr, Bucurie! Plâng de bucurie». Sub povara crucii va fi greu. Va fi greu ca, apăsat de cruce, să-ți înalți fruntea spre un ideal care se ridică deasupra pământului și deasupra clipei prezentului. Dar greu nu le poate fi decât celor ce n-au înțeles premisa chemării lui Isus: să se lepede de sine. Cea dintâi biruință a răului: biruința lașității, a comodității, a egoismului, a temerii de sacrificiu.

Pentru cei căzuți de-a binelea sub povara crucii, se vor găsi Cirenei care să le ducă crucea mai departe. Iar dacă, totuși, nu s-ar găsi Cirenei pământeni, Dumnezeu le va trimite în ajutor îngeri, Cirenei cerești.

După pilda lui Isus, înainte de a îmbrățișa crucea și a porni pe drumul Golgotei, vom pleca genunchii în grădina Ghetsimani: ne vom ruga și vom medita în semnul biruinței” (Pr. Nicolae Pura).

V.S.