„Inamicul frate”

•sau despre întâlniri ale soldaților români transilvăneni cu cei basarabeni în confruntările Marelui Război•
Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai’’ în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă astăzi cu prezentarea dramei trăite de soldaţii români din armata austro-ungară care au fost nevoiţi să lupte împotriva românilor din armata ţaristă. Deasupra festivismelor gratuite și a retoricii redundante până la epuizare ori a triumfalismelor la fel de obositoare, Anul Centenar ar trebui să reprezinte pentru noi toți, în primul rând, un necesar prilej de reflecție. Ce ne-a ținut împreună sau ne-a făcut să ne stabilim o agendă națională comună de-a lungul timpului, dar și care au fost vulnerabilitățile interne ori externe care au făcut ca România prezentă să nu mai arate ca România de la finele anului 1918 ori cum ar trebui să se articuleze decent un proiect național actual – sunt numai câteva dintre interogațiile pe care ar trebui să le formulăm mai ales acum, când suntem parcă mai îndatorați să gândim, poate într-un sens mai grav, la destinul istoric al acestei comunități numite România. Rândurile de mai jos se vor, așadar, o pledoarie pentru o mai deasă întrebuințare a memoriei istorice.

*
„[…]câțiva pași mai la dreapta tocmai își sfătuia soldații, caporalul Florea din Cuptoare să nu tragă în dușman căci «sunt și ei Românii ca și noi, și-i mână și pe ei în foc, ca pe noi»”
Răsfoind colecțiile mai multor ziare românești din Transilvania în anii Primului război mondial (Românul, Gazeta Transilvaniei, Drapelul), se poate identifica o rubrică constantă în paginile acestora, specială atât din punctul de vedere al construcției, cât și al autorului. Este vorba de o serie de scrisori trimise de pe câmpul de luptă, de către soldații mobilizați, unor persoane din Transilvania, dar care, iată, ajung să fie publicate tocmai în presa acelor ani. De pe front, soldații scriu membrilor familiei, prietenilor ori preotului din sat, neuitând să facă și precizarea „Dacă credeți că cele de mai jos s-ar putea publica, vă rog să comunicați conținutul acestei epistole și domnilor de la gazetă”. În lipsa unui reporter de război profesionist, redacțiile transilvănene creează un culoar pentru acest gen de relatări care aduc de fapt experiența războiului acasă, în fața unui public avid de știri de pe linia frontului, dar care nu înțelege mare lucru din comunicatele oficiale seci ale generalilor și oamenilor politici. Fenomenul acestor relatări, care oscilează între un adresant privat și unul public, impun în anii de război o nouă categorie auctorială în presa din Transilvania, aceea a jurnalistului de război involuntar, spontan, fără un anterior ciclu de profesionalizare. Chiar dacă semnate de scriitori ne-profesioniști, acceptarea acestor texte de către redacțiile ziarelor se bazează pe o necesitate jurnalistică, această metodă reprezentând cea mai convenabilă (și ieftină) cale de a informa societatea despre evenimentele care aveau loc în prima linie a războiului.
Printre aceste scrisori de pe front publicate la gazetă, atât de soldați simpli, dar și de intelectuali deprinși cu fenomenul epistolar, se regăsește mai ales în intervalul 1914-1916 o temă des frecventată: aceea a întâlnirii cu români în armata inamică. Este vorba, desigur, de întâlniri care se consumă pe frontul de est, în Galiția, acolo unde trupele austro-ungare și germane se confruntau cu cele rusești.
Unul dintre cele mai puternice șocuri ale războiului nu a fost pentru mobilizații români transilvăneni descoperirea unei alterități etnice în tabăra inamicului, așa cum de regulă se întâmplă în confruntările militare, ci dimpotrivă, regăsirea identității etnice în rândurile dușmanului militar – soldații români basarabeni ce luptau în armata țaristă. Întâlnirea cu aceștia în prima linie a frontului galițian a reprezentat unul dintre cele mai bulversante episoade din război și un motiv de anulare a entuziasmului belic, o contra-mobilizare interioară.
Există mai multe ipostaze ale felului în care se produc întâlnirile românilor din Transilvania cu cei din Basarabia descrise în presa acelor ani. Evident, cea mai prezentă imagine, corespunzătoare celei mai frecvente întâlniri dintre cele două părți, este cea nemediată, cea violentă, pe linia frontului, în mijlocul luptei. „Când să ies dintr-un tufiş într-o cărare, nu departe de mine iată un Muscal. Aude crengile trosnind şi se întoarce. Pune puşca la ochi şi trage. Glonţul iată aici m-a rănit, din jos de genunche. Eu răspund îndată şi bietul Rus cade grămadă; când am ajuns lângă el sângele-i curgea gâlgăind din piept, şi n-a mai putut decât să-şi pună mânile cruce şi să zică româneşte: «frate… Basarabia…»”. În relatarea sergentului Todea se poate observa și mai bine tensiunea instalată pe frontul galițian în rândul soldaților români: „Lucru plin de mister și neînțeles de noi e faptul că rușii au multă cruțare și considerație pentru noi românii. Adeseori unul sau altul dintre noi iese din tranșee, iar rușii în loc să-l doboare cu un glonț, îl provoacă cu vorbe când frumoase, când cu înjurături să se ascundă. Dă mult de gândit feciorilor noștri acest procedeu și că ne războim cu un dușman care ne agrăiește românește. Pretutindeni avem în față români. Ne cheamă și strigă zilnic și atâta înțelegem, că rușii și-au pus în front pe toate liniile tot români basarabeni. Vreau să se mântuiască de ei? …Dar noi?”
Speculând deruta pe care astfel de întâlniri le declanșează pe frontul galițian, soldații ruși exploatează din plin această solidaritate etnică ce începe să funcționeze de o parte și de cealată a frontului și atunci când sunt prinși sau le este viața pusă în pericol în confruntarea militară folosesc următoarea replică: „Nu pușca, frate!”. Soldații transilvăneni povestesc despre acest tertip rusesc, concluzionând: „La început eram îndurători, dar fiind mai târziu păcăliți de ruși neaoși, acum nu le mai dăm crezare.”
Alte întâlniri se consumă cu soldații basarabeni în momentele de pauză ale confruntării militare. În astfel de paranteze ale frontului, se recompun de fapt niște comunități de suferință, pentru care drama e aceeași: „O patrulă de iscoadă compusă din feciori de-ai noștri avea poruncă să meargă până în satul apropiat în recunoaștere. Peste puțin marș, se pomenesc ai noștri în față cu un pichet de ruși ce se încălzeau lângă un foc, frigându-și cartofi. Neașteptându-se nici unul nici altul la așa o surprindere, s-au înspăimântat reciproc, dar desmetecindu-se ai noștri mai repede i-au întrebat cu sânge rece: «Halt, ce faceți?» Minune, rușii dracului răspunseseră într-o românească curată: „Frigem cartofi”. Au schimbat apoi mai multe vorbe căci erau frați de sânge (basarabeni) au mâncat laolaltă cartofi și s-au reînapoiat cu toții […].”
Marile sărbători creștine de peste an sunt de asemenea momente care prilejuiesc ieșiri din orizontul limitat al luptei, care recuplează soldații la o pierdută umanitate antebelică: „Rușii din față au ridicat steaguri albe în mai multe locuri. Pânza albă flutura în vântul de primăvară. Ai noștri credeau taman că se pune pace, că s-a isprăvit războiul monstruos, că de acuma se vor reîntoarce la vetrele lor. Bucuria le era de nedescris. Deodată, vedem venind cătră noi 2 soldați ruși cu steagul alb în mână. La jumătate distanță se opresc și strigă rusește, nemțește și apoi românește: „Veniți la noi, să vă dăm ouă roșii”. Ai noștri ce să facă la așa chemare? Unii mai curajoși luându-și țigaretele și ploștile cu vin, trecură la ei, schimbară din daruri, se cinstiră, se așezară jos, povestiră, îmi e imposibil a descrie căldura cu care s-au îmbrățișat. De la Ruși se mai strecoară câțiva, de la noi asemenea, până s-a adunat o ceată frumoasă, apoi ține-te pe petrecere și sfat. Acei care cu câteva ceasuri mai înainte se ucideau din ascunziș, acum ciocneau ouă roșii și steteau la povești ca niște frați ce nu s-au întâlnit de mult. Voia bună, glasurile lor, au ajuns însă în auzul domnilor ofițeri care aflând și văzând ce se petrece, lucru frumos și lui Dumnezeu plăcut, dar de legile militare oprit, ca să-i poată mai grabnic despărți, au dat câteva salve în aer, la care toți au luat-o la tălpășiță în bârloagele umede.” Unele relatări vorbesc și de momente de intermezzo muzical pe front: „Rușilor încă le cântă muzicele, auzisem adeseori chiar hore și marșuri românești, de-ai crede că acolo ar fi armia României”.
Ipostaza basarabeanului rănit de soldatul transilvănean și conștientizarea apoi din partea ultimului, că și acesta este român, presupune un dureros proces de conștiință, fiind de fapt o întâlnire între victimă și călău. Iată replica unui soldat transilvănean după împușcarea unuia basarabean: „iacă făcurăm un păcat, rusul e român și creștin ca noi!”. E de fapt asumarea unei crime duble, a unui tabu îndoit – împotriva sângelui de frate și al celui de creștin.
Această ipostază prilejuiește și o doză mare de autocenzură în relatările soldaților români transilvăneni: „N-am să uit niciodată cum într-un spital de câmp am plâns de mila unui soldat rus rănit şi prins de către ai noştri. Era, sărmanul, Român din Basarabia. El lăsă acasă soţia şi 3 copii. Vorbea bine româneşte. Dar se văita mereu de dureri, căci avea o rană mare: un glonţ de puşcă i-a intrat prin urechea stângă, apoi i-a trecut prin nas în obraz. Era foarte trist, sărmanul, că suntem chemaţi în luptă frate contra fratelui. El mi-a spus multe lucruri frumoase şi însemnate, dar acum nu-i timpul să le arătăm în public. După cum am zis mai sus, nu-mi permit împrejurările să Vă scriu nici măcar a suta parte din câte mi-au văzut ochii, le păstrez însă în minte şi pe cari nici pe patul de moarte nu le voiu uita.”.
După o confruntare violentă cu un soldat basarabean, „inamicul” transilvănean primește următoarea replică de la acesta: „Ne-a ajuns bătaia lui Dumnezeu, domnule, să ne batem acuma oamenii ca sălbăticiunile codrilor.” Situația care îi pune față în față pe românii transilvăneni cu cei basarabeni este interpetată ca o cădere în animalic, ca o degradare dureroasă a umanului.
Ipostaza prizonierului se desfășoară de asemenea într-un registru de disconfort psihologic. Prizonierii basarabeni au fost de altfel una dintre categoriile intens frecventate de presa din Ungaria subordonată imperativelor propagandei de război. Aceștia erau vânați de reporterii maghiari și folosiți drept elemente de mobilizare prin ricoșeu: insistând pe soarta grea și pe deznaționalizarea acestora întreprinsă de Imperiul Rus, se credea că se va influența decizia intrării României în război de partea Puterilor Centrale. Pentru exemplificare, redăm un interviu cu un prizonier basarabean din care reiese clar această strategie: „ – Ştii că în România locuiesc fraţi de ai tăi? – Cum n’am şti. În inima oricărui Român din Basarabia trăieşte dorul ca să se alipească pământul nostru la România. Că ce face România în timpul răsboiului ăstuia nu ştim, dar că odată va cuceri Basarabia într’asta tare ne încredem. Atâta am auzit că România nu va ţinea cu Rusia în răsboiu.”
Deși nu excludem valoarea propagandistică a acestor texte, care de altfel poate să ofere o parte a răspunsului la întrebarea – Cum a fost posibil ca astfel de relatări privind solidaritatea transilvăneano-basarabeană să apară în ziarele românești din Transilvania într-un context în care presa în general era considerată un compartiment strategic major în derularea războiului? – nu putem neglija faptul că Marele Război a reprezentat un barometru relevant pentru gradul de identificare etnică al celor care l-au traversat, un dificil test al conștiinței naționale.
Deși în cazul românesc s-au exploatat, mai cu seamă la un nivel literar, dilemele de natură național-morală ce apar în cazul soldaților români din imperiu după intrarea Regatului Român în conflagrația mondială (Pădurea Spânzuraților de Liviu Rebreanu constituie cel mai relevant exemplu), parcurgând paginile mai multor ziare din Transilvania, ce apăreau în anii războiului, s-a putut localiza și o altfel de geografie a dramei loialităților, nu mai puțin spectaculoasă. Mărturii precum cele de mai sus, împreună cu acțiunile intelectualilor transilvăneni grupați în jurul unor ziare unioniste din Basarabia în anii Marelui Război (Ardealul, România Nouă) sugerează existența unor culoare de atașament etnico-afectiv funcționale înainte de 1 decembrie 1918, unirea nereprezentând, așadar, o ecuație națională conjuncturală, rezolvată în pripă la finele războiului.
Dr. Andreea Dăncilă Ineoan,
Direcția Patrimoniu Cultural Universitar, Universitatea
Babeș-Bolyai
Sursa fotografiei: Revista Pagini literare, Arad, 1916, Fot. G. Popovici.