În mâinile Tale încredințez spiritul meu…

Zi după zi, pășind pe drumurile vieții, ne surprind clipe de detașare, desprindere din tumult, când prinde contur o întrebare, mai vag întâi, apoi explicit, ca o descindere în forță a unui necunoscut în odăile știute, sigure, ale casei sufletului: Unde voi fi, atunci când nu voi mai fi? Când timpul se va opri pentru mine, când mâna ce azi mă susține, a apropiatului meu, va rămâne întinsă în văzduh fără să mă mai poată cuprinde, când inima va înceta să pulseze în monotonu-i ticăit… voi mai fi eu atunci, voi ști ce se întâmplă?

Există o reținere, o anxietate, în a duce mai departe acest gând, în a conștientiza că tot ce am clădit, ce am realizat, asigurarea traiului, preocupările în care am găsit bucurie și adăpost, casă, oameni dragi, toate vor rămâne în urmă și nimic nu va mai putea să mă susțină, nimic din universul știut al vieții de până la acea clipă.

„Ce va fi, ce voi fi și unde?” – e întrebarea alungată apoi instinctiv, mai înainte de a căuta măcar un răspuns acceptabil, din lecturi, concepte filosofice sau izvorât din dogme de credință… Deseori meditez, lecturez, ascult gândirea omenirii din toate timpurile, îmi formez concepte, păreri, chiar certitudini despre existența a toate și despre veșnicie, despre soarta omenirii, despre Dumnezeu; pleiadă de cuvinte descriu, cercetează, explică…; le gândesc, le exprim. Dar totul în valoare absolută, totul „se întâmplă” și nu „mi se întâmplă”; gândesc: ”a fost”, ”va fi” și nu ”am fost” și ”voi fi”… Pentru că, devine dificil când e vorba despre mine. Și toate conceptele, meditațiile dispar când vine întrebarea: ”Ce va fi când eu voi trece granița vieții, voi experimenta moartea, voi fi nevoit să las totul în urmă?”. Doar o clipă persistă acest gând, apoi revin în cugetări la persoana a II-a, a III-a, la meditații și maxime despre viață, moarte, nemurire…

Cu regret și părere de rău aflu, călătorind mai departe prin timp, despre rude, cunoscuți, prieteni care mor; scriu poeme elogioase și le dedic lor, îmi exprim profunda durere și adresez familiilor mesaje cu compasiune…, dar… gândesc timp de o clipă: „aceasta nu mi se poate întâmpla mie!”. Apoi, cu mai mult realism, completez: „nu încă”. Mi se va întâmpla odată, în viitor, cândva…, subiectul e mereu pus deoparte, închis bine într-un seif din adâncul conștiinței: „nu eu, nu mie” și, mai ales, „nu acum”.

Și totuși, revenind la acea clipă de realism, să-mi pun din nou întrebarea: moartea, „sora noastră corporală”, cum o numește Sfântul Francisc, poate cu adevărat să-mi fie aproape într-un mod care să nu-mi provoace anxietate? Ce vrea să spună acest mult iubit Sfânt, numit și „sfântul bucuriei”? Pot, oare, și eu, experimenta bucuria, pe cea a martirilor, precum lumina de pe fața Sfântului Ștefan din momentul când, fiind lovit până la moarte cu pietre, rostea: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7, 56)?. Cu adevărat pot privi spre viitor și spre viitorul de dincolo de „viitor”, spre veșnicie, ca spre cel mai frumos lucru ce mi se poate întâmpla? Pentru că este soluția, cheia care deschide definitiv acel seif…

Iată, văd soarele răsărind dimineața, cât de frumos se ridică îmbrățișând linia orizontului în lumină! Ce uimitoare revărsarea luminii, a zilei biruind întunericul! Privind miracolul luminii, o știu, o simt: sunt viață, sunt lumină ce se înalță din moarte, sunt răsărit! O știu, mereu voi experimenta zorii, cum lumina îmbracă totul în lumină. Da, chiar eu, într-o zi rânduită demult, din veșnicie, voi auzi glasul chemându-mă pe nume, care-mi va spune: „vino!”; și chemarea aceea va fi diferită de orice altă chemare ce m-a ajuns cândva… Poate, va fi asemenea doar vocii mamei, vocea ei, înainte să mă nasc, ce-mi șoptea: „te iubesc, te aștept, vino…”; la fel va fi și clipa aceea, a morții mele, de fapt, a noii mele nașteri! Va fi vocea Tatălui, nu a unui străin, necunoscut, va fi vocea părintească a Celui ce m-a adus oarecând la viață, a pus în mine lumină din lumina Sa. Este Cel spre care se înalță ochii celor ce conștientizează vremelnicia, trecerea acestei lumi; Cel căruia Psalmistul David îi cântă: ”Doamne, cercetatu-m-ai și m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea și firul vieţii mele Tu le-ai cercetat și toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea și iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate și pe cele din urmă și pe cele de demult; Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta”. (Ps 138, 1-5).

El, Tatăl, Soarele în fața Căruia noaptea oricărei temeri dispare, este Cel căruia pot să-i vorbesc la persoana I, fără teamă, ca fiu, fiică a Sa, oricând mă va chema; oricând va veni și pentru mine acel moment, Îi voi putea spune împreună cu Fiul Isus – Dumnezeul făcut Om pentru mine ca să-mi arate Calea –, fără să mai am teama acestui gând, o să-I spun: „Părinte, în mâinile Tale Îmi încredințez spiritul Meu!” (Mt 23,46).

Viorica SABO