Iertarea

Dacă putem face un reproş lumii în care trăim dar şi nouă, deopotrivă, este că îi, şi ne lipseşte iertarea. Dincolo de faptul că această virtute întrupează la modul superlativ idealul unei vieţuiri creştine, iartarea este în acelaşi timp o şansă pe care suntem chemaţi să o dăm lumii şi semenilor.

Omul trăieşte în această viaţă cu o dublă responsabilitate, atât pentru viaţa şi sufletul său, cât mai ales pentru sufletul semenilor, pe care i-a primit ca dar de la Dumnezeu de a-i fi parteneri de drum şi coechipieri în marea cursă spre câştigarea pariului cu viaţa, care este veşnicia. Şi dacă nimeni nu aleargă singur în această viaţă, fiecare trebuie să manifeste o grijă şi o preocupare pentru cei lângă care aleargă, pentru că de fapt cursa ta e şi cursa celor din viaţa ta, apropiaţi sau mai puţin, iar idealul şi ţinta sunt aceleaşi pentru toţi.

Şi primul gest simplu care dă expresie grijii şi preocupării pentru cei din jur este iertarea, dificilă sau imposibilă uneori, dar necesară şi vindecătoare de fiecare dată. A şti şi a putea să îţi ceri iertare înseamnă de fapt a-ţi recunoaşte propriile limite şi slăbiciuni, dar şi faptul că datorită lor trăim aşa cum trăim, neglijenţi, nepăsători, ignoranţi sau superficiali unii cu alţii.

De aceea, în orice gest de iertare omul dă expresie libertăţii sale interioare, dar în primul rând formulează o mare declaraţie de iubire. A nu putea ierta este sinonim cu a rămâne prizonierul unui moment nefericit din viaţă şi purtător al unei poveri care nu este a ta, şi care e ,de fapt, răul, nedreptatea sau umilinţa pe care cineva ţi-a făcut-o. Din acest punct, iertarea e necesară în primul rând pentru tine, care te eliberezi şi să reintri în cursă, dar şi pentru cel care ţi-a greşit, care îşi câştigă o necesară uitare. Dacă iertarea poate veni mai mult sau mai puţin uşor, uitarea, care dă de fapt verdictul final, vine mult mai greu, uneori aproape deloc, iar pentru ea ai nevoie de răbdare, stăruinţă şi gândul cel bun. A uita înseamnă a încheia definitiv un capitol nefericit şi a-ţi reda libertatea ta şi a celui care ţi-a greşit, într-un gest prin care recâştigi un frate de-al tău pierdut sau cel puţin îţi pierzi un duşman.

Idealul iertării e nobil, perspectivele eliberării câştigate sunt frumoase, dar transpunerea ei în fapte de viaţă poate fi o reală provocare. Dar pentru toate există un model suprem al iertării, care este Dumnezeu şi care iartă complet şi uită definitiv, pentru că mai presus de toate iubeşte fără margini.

Omul trebuie să facă primul pas, privind în sufletul lui, iertând şi cerându-şi iertare, dar nu oricum, ci din inimă. Restul îl face Dumnezeu.

Pr. Bogdan IVANOV